Am, de ani de zile, obiceiul de a asculta muzică înainte de a mă culca. E starea aia intermediară, în care gândurile scapă din hăţuri şi încep să se succeadă cu rapiditate, se slăbesc asociaţiile dintre ele şi până la urmă gândirea se transformă într-un fel de salată fără sens. Apoi adorm, cu căştile pe urechi, şi gândurile cedează imaginilor tronul străvechi, şi visez. Dar în starea dintre veghe şi somn, când totul e un haos, înţeleg în sfârşit muzica. Ştim cu toţii că muzica e un limbaj intraductibil, şi că, indiferent cât de mult ne place, cât de bine o simţim, şi cea mai sinceră sonată de Mozart, de exemplu prima mişcare a simfoniei 40, e un mare mister , pentru că nu o putem nici rosti, nici gândi. Dar, vă dau cuvântul meu de onoare, în momentul precis în care adorm, înţeleg muzica, ca şi cum aş înţelege o propoziţie clară, de genul “Afară ninge” sau “Apa fierbe la 100 de grade”. Tot nu pot să o traduc în gânduri, dar nu pentru ca ar mai fi misterioasă, căci nu mai e, e limpede, ci pentru că nu mai am gândire, ci doar un ghem de gânduri dezorganizate. Desigur că, atunci când mă trezesc, nu pot să povestesc muzica, pentru că am din nou gânduri şi pentru că somnul ne strică firul continuu al vieţii, fiecare dimineaţă e un început ce nu ţine cont de seara de dinainte. Dar cu ceva tot rămân, o amintire fără cuvinte. Iar când o muzică mi se pare incomprehensibilă ziua, o ascult noaptea la culcare şi se face lumină. Aşa l-am înţeles într-o seară pe Mozart (credeţi că Mozart e uşor? atunci sunteţi mai inteligenţi ca mine, mi-a luat cam zece ani ca să-mi dau seama ce e cu el), şi pe Brukner, ce ermetic şi masiv mi se părea Brukner, şi de fapt totul era simplu şi innocent ca un înger.
Ca să pricepem cu adevărat muzica, trebuie să scăpăm de gânduri şi vorbe. Ştiam lucrul ăsta şi de la o doamnă, vecină de-ale mele, de o vârstă uriaşă, nimeni nu ştie câţi ani are pentru că nimeni, din vremea când era tânără, nu mai trăieşte, e atât de bătrână încât a uitat demult cum se vorbeşte, dar muzica o ascultă, întreaga zi, pe Mezzo şi la radio, şi probabil şi muzica ascunsă nouă, ce inundă aerul pe care îl respirăm, apa pe care o bem, iubita pe care o iubim şi cerul pe care îl privim.
“înţeleg muzica, ca şi cum aş înţelege o propoziţie clară, … 100 de grade”.”
Şi-nţelesul ăsta (la care ajungi) e… unul singur?
A doua si a treia seara/noapte, mama ei de Şeherezada, tot la el ajungi?
Sau se schimbă ?
Păi nu știu, pentru că îmi lipsește memoria pt limbajul ăsta. Mind you, înțelesul nu e unul semantic.
Bãgai la cap, dar daca nu e semnatic, atunci mai e (vorba de) intzeles ? I-un plezir! 🙂
Pornind de la premisa ca starea de veghe e asemanatoare unei transe hipnotice si ca in acea stare de relaxare profunda inconstientul nostru e mult mai perceptibil si capteaza mai eficient sugestiile venite din exterior, ma gandesc ca ar fi o posibila explicatie pentru care muzica de genul asta devine comprehensibila. Eu adorm cam la fel cu castile pe urechi, fara sa am o atractie pt muzica simfonica pe care ,sincer, nu am ajuns la maturitatea spirituala de a o intelege. Ascult un radio din afara, cu muzica veche, noua… Insa ce ma unge la suflet este sunetul limbii pe care o ador…
Aaaaa! Mi-ai starnit curiozitatea si uite ce a iesit. Am pus castile,opera ,un creion in mana si mana pe o foaie. Am inchis ochii si in calitatea mea de necunoscatoare dar cu vaste simtaminte ,a iesit interpretarea asta: Accentele melodramatice invaluie in ritm spasmodic g ul minor care emana unde suave menite sa indulceasca ritmul haotic ce ti taie respiratia….te simti prins in mijlocul notelor ca intr un joc al ielelor iar exaltarea succede tragismului.Merge??!:)
“nu am ajuns la maturitatea spirituala de a o intelege.”
Bre, m-ati spart cu intelesul muzicii…
Care-i, dom’le, treaba cu intelesul, ca nu mai inteleg? Maturitate spirituala? Pai io mi-s patruped, dau din coada si la pop, si la rock si la contemporana si la lautareasca (da’ nu la manelele minunistice) si la preclasica s.a.m.d.
???
Părerea mea e că un mesaj (înțeles) există. Doar că nu funcționează regulile semnificantului și semnificatului. Uneori astea două se confundă.
Exista numai un mesaj? Toti trebuie sa ajungem la acelasi mesaj (pentru ca sa putem spune c-am inteles muzica)?
Daca exista mai multe mesaje / intelesuri atunci de unde stiu ca-ntr-adevar sint intelesuri si nu… placeri ?
Opera de arta nu tre sa genereze (cat) mai multe intelesuri?