Atelier de călcat pălării

V-aţi gândit vreodată la chestia asta: dacă mergeţi pe şoseaua Viilor, ajungeţi la cimitir? (Pentru non-bucureşteni: nu e o metaforă, chiar aşa stau lucrurile. Bucureştiul e o pădure de simboluri, a zis-o chiar Baudelaire. O iei pe Viilor pe lângă spitalul Filaret şi pe lângă străzile noroioase care duc la Cuţitul de Argint şi la Parcul Carol, şi ajungi la Pieptănari, unde se intersectează nu unul, ci vreo 5-6 cimitire, dacă le-am numărat bine. De obicei e o atmosferă foarte veselă, şi, când mă întorceam din Ferentari, vedeam soarele răsărind chiar din cimitirul Bellu – de apus apune mereu în cimitirul sefarzilor, dar acuma e nu ştiu ce mare şantier, plus că au construit şi un mall; dacă vă imaginaţi că o să aveţi parte de linişte după ce muriţi, mai bine să vă puneţi de acum termopane la cavou.)

Mi-am mutat domiciliul. Nu că aş fi părăsit cu adevărat mahalaua natală, diverse obligaţiuni mă aduc zilnic în ea. Şi chiar de n-ar fi aşa, niciodată n-o să plec cu adevărat din mahala, sau n-o să plece ea din mine. Dar cum destinul omului e să fie permanent şi aici şi acolo, şi aproape, şi departe, şi niciodată în locul în care este (spre exemplu, întotdeauna sunt la mare mai mult în primele zile după ce m-am întors de la mare faţă de când eram la mare, dar divaghez), acum locuiesc în alt cartier, unde am zidit un templu pentru miracolul micului dejun în doi.

Cartierul acesta este minunat. Am plecat la serviciu fluierând: pe străzi au îmbobocit corcoduşii, şi, în loc de melancolia măreaţă de oase bătrâne încălzite la soare cu care am crescut în mahala, tramvaiele transportau non-stop un zefir tineresc. În staţia de autobuz, milioane de oameni aşteptau autobuzul care nu mai venea, pentru că îşi schimbase staţia şi nimeni nu putea şti unde se află acum. O femeie îşi vindea găinile vii, legate de picioare, întinse pe jos, împăcate cu destinul. Zambilele florăreselor intoxicau mulţimea care se îmbrăţişa si se săruta emoţionată, iar declaraţiile de amor erau asurzitoare. O maşină a lovit o căţel, care s-a ridicat şi a fugit. Îl ascultam la căşti pe Mişa Maisky cu Suitele bachiene pentru Violoncel singuratic, pentru că, nu ştiu de ce, nu mai pot să ascult Brassens fără să izbucnesc în lacrimi. Nici măcar melodia în care o ciobăniţă alăptează un pui de mâţă şi toţii domnii din sat vin să se uite la minune şi la sânii ei până când nevestele furioase linşează pisica. Chiar, poate cineva, vă rog frumos, să-mi spună de ce izbuncnesc în lacrimi la Brassens?

Primăvara, prieteni.

P.S. Din cauză că încă nu mi-am pus net, e posibil să scriu un pic mai rar în următoarele zile. Sper să treacă repede.