Mitul androginului e un soi de credinţă larg răspândită conform căreia avem pe undeva un suflet pereche care ne e perfect complementar, aşa, ca lacătul şi cheia, carevasăzică. În munca mea de cercetare în domeniul amoros, am renunţat demult să mai iau în serios mitul androginului ca teorie etiologică a iubirii. Dacă mă opresc astăzi câteva clipa asupra lui, e pentru că observ că răspândirea lui e încă foarte largă.
De exemplu, majoritatea psihologilor văd dragostea explicată de faptul că persoana iubită ar avea, cel puţin în percepţia îndrăgostitului, atributele pe care acesta din urmă nu le are, dar şi le doreşte. (Unii nu se sfiesc să spună că nevoia de dragoste e un semn de inadecvare.) O dată am asistat la un atelier de psihoterapie adleriană de cuplu, în care se spunea că sursa necazurilor într-un cuplu este descoperirea că “celălalt” nu este de fapt idealul complementar pe care l-ai conceput conştient sau inconştient. Teoria asta a complementarităţii se adaugă colecţiei de aberaţii pe care cei ce se consideră psihologi le-au tot debitat despre subiect, alături de “dragostea ca adicţie”, sau “dragostea ca nevoie fiziologică deviată”.
Principala greşeală a psihologilor este, aţi ghicit, intenţia lor de a explica dragostea psihologic. Ori, am obosit tot zicând că un astfel de demers nu va duce nicăieri.
Dacă mai e nevoie, o să enumăr rapid principalele trei motive pentru care mitul androginului este absurd. Nu sunt singurele, dar mi se par cele mai convingătoare.
1. Nu există persoane cu adevărat complementare. Chiar dacă ar exista, şansele ca ele să se întâlnească ar fi infinitesimale. Psihologii, şi Stendhal, ar spune că noi ne imaginăm o persoană ideală, inexistentă deci, pe care apoi o suprapunem forţat unei persoane reale. Echivalează cu a spune ca orice iubire e o minciună sfruntată.
2. Cum explicăm dragostea faţă de părinţi, fraţi? Sau cea pentru prieteni? Sau cea pentru un obiect, un oraş, o mare, un personaj de carte, un tablou, etc? E absurd să spui că eşti complementar cu o carte, sau cu un frate. Încercările de a împăca acest paradox cu teoria androginului au dus la o altă absurditate, aceea conform căreia există mai multe tipuri de dragoste, şi doar în cazul celei “romantice” (a se citi: “cu potenţială împlinire fizică”) e valabil mitul androginului. Bine, dar ce facem cu Califul Omar Bin al Nu’uman, care avea o concubină pentru fiecare noapte a anului, şi le iubea pe toate? Erau toate complementare cu el? Sau Regele Solomon, cu ale sale 700 de soţii şi 300 de concubine? Exemple extreme, însă didactice.
3. În sfârşit, critica cea mai viguroasă care poate fi adusă mitului androginului şi teoriilor care s-au născut din acesta, se adresează corolarului conform căruia poţi să cauţi iubirea ideală bazându-te exclusiv pe caracteristici proprii. Adică, doar cunoscându-te pe tine, poţi să cunoşti pe cel pe care îl iubeşti. Aşa cum un lăcătuş poate să confecţioneze o cheie potrivită având la dispoziţie doar lacătul. Sesizaţi amploarea egocentrismului? Între acesta şi adevărata dragoste, care înseamnă unire şi apropiere şi mult mai mult decât atât, e un abis de absurd.
Dacă tot e să căutăm teorii, eu cred că e adevărat mai curând contrariul teoriei complementarităţii . Brâncuşi ar fi zis: “Le Beau, c’est l’équité absolue.” Am putea să spunem: “Dragostea e echitatea absolută”, şi n-am greşi. Dragostea anulează diferenţele şi singurătăţile, ne face una. Toate “particularităţile”, prilejuri de însingurare, devin irelevante. Am ajunge mult mai aproape de fericire dacă am renunţa la perspectiva asta egoistă asupra iubirii, dacă am renunţa pur şi simplu să ne mai preocupăm, în vis sau conştient, de ceea ce suntem şi de ceea ce dorim, ca să lăsăm pur şi simplu viaţa să ni se întâmple. Că de întâmplat, se va întâmpla oricum. Important e să fim şi noi de faţă.



