Mitul androginului e un soi de credinţă larg răspândită conform căreia avem pe undeva un suflet pereche care ne e perfect complementar, aşa, ca lacătul şi cheia, carevasăzică. În munca mea de cercetare în domeniul amoros, am renunţat demult să mai iau în serios mitul androginului ca teorie etiologică a iubirii. Dacă mă opresc astăzi câteva clipa asupra lui, e pentru că observ că răspândirea lui e încă foarte largă.
De exemplu, majoritatea psihologilor văd dragostea explicată de faptul că persoana iubită ar avea, cel puţin în percepţia îndrăgostitului, atributele pe care acesta din urmă nu le are, dar şi le doreşte. (Unii nu se sfiesc să spună că nevoia de dragoste e un semn de inadecvare.) O dată am asistat la un atelier de psihoterapie adleriană de cuplu, în care se spunea că sursa necazurilor într-un cuplu este descoperirea că “celălalt” nu este de fapt idealul complementar pe care l-ai conceput conştient sau inconştient. Teoria asta a complementarităţii se adaugă colecţiei de aberaţii pe care cei ce se consideră psihologi le-au tot debitat despre subiect, alături de “dragostea ca adicţie”, sau “dragostea ca nevoie fiziologică deviată”.
Principala greşeală a psihologilor este, aţi ghicit, intenţia lor de a explica dragostea psihologic. Ori, am obosit tot zicând că un astfel de demers nu va duce nicăieri.
Dacă mai e nevoie, o să enumăr rapid principalele trei motive pentru care mitul androginului este absurd. Nu sunt singurele, dar mi se par cele mai convingătoare.
1. Nu există persoane cu adevărat complementare. Chiar dacă ar exista, şansele ca ele să se întâlnească ar fi infinitesimale. Psihologii, şi Stendhal, ar spune că noi ne imaginăm o persoană ideală, inexistentă deci, pe care apoi o suprapunem forţat unei persoane reale. Echivalează cu a spune ca orice iubire e o minciună sfruntată.
2. Cum explicăm dragostea faţă de părinţi, fraţi? Sau cea pentru prieteni? Sau cea pentru un obiect, un oraş, o mare, un personaj de carte, un tablou, etc? E absurd să spui că eşti complementar cu o carte, sau cu un frate. Încercările de a împăca acest paradox cu teoria androginului au dus la o altă absurditate, aceea conform căreia există mai multe tipuri de dragoste, şi doar în cazul celei “romantice” (a se citi: “cu potenţială împlinire fizică”) e valabil mitul androginului. Bine, dar ce facem cu Califul Omar Bin al Nu’uman, care avea o concubină pentru fiecare noapte a anului, şi le iubea pe toate? Erau toate complementare cu el? Sau Regele Solomon, cu ale sale 700 de soţii şi 300 de concubine? Exemple extreme, însă didactice.
3. În sfârşit, critica cea mai viguroasă care poate fi adusă mitului androginului şi teoriilor care s-au născut din acesta, se adresează corolarului conform căruia poţi să cauţi iubirea ideală bazându-te exclusiv pe caracteristici proprii. Adică, doar cunoscându-te pe tine, poţi să cunoşti pe cel pe care îl iubeşti. Aşa cum un lăcătuş poate să confecţioneze o cheie potrivită având la dispoziţie doar lacătul. Sesizaţi amploarea egocentrismului? Între acesta şi adevărata dragoste, care înseamnă unire şi apropiere şi mult mai mult decât atât, e un abis de absurd.
Dacă tot e să căutăm teorii, eu cred că e adevărat mai curând contrariul teoriei complementarităţii . Brâncuşi ar fi zis: “Le Beau, c’est l’équité absolue.” Am putea să spunem: “Dragostea e echitatea absolută”, şi n-am greşi. Dragostea anulează diferenţele şi singurătăţile, ne face una. Toate “particularităţile”, prilejuri de însingurare, devin irelevante. Am ajunge mult mai aproape de fericire dacă am renunţa la perspectiva asta egoistă asupra iubirii, dacă am renunţa pur şi simplu să ne mai preocupăm, în vis sau conştient, de ceea ce suntem şi de ceea ce dorim, ca să lăsăm pur şi simplu viaţa să ni se întâmple. Că de întâmplat, se va întâmpla oricum. Important e să fim şi noi de faţă.
“lasa viata sa ti se intample”
imi suna cunoscut
si suna bine
Poate de la Medard Boss (Gelassenheit). Sau Carl Rogers. Sau mulţi alţii.
Da, si din pacate de la mitul androginului si pana la ideea ca numai un barbat si o femeie pot fi cu adevarat complementari (si pot trai deci o iubire implinita) nu este decat un pas foarte foarte mic. Si tot pe baza acestui mit au ajuns unii sa clasifice dragostea in
Mi-aduc aminte mereu cu tandreţe agresivă de doamna care mă sfătuia
vlad… miturile in sine nu au cum sa fie absurde – asta daca notand tu “mitul androginului” faci referire la cel din “Banchetul” de Platon. (daca nu, la care faci tu referire?) ele, miturile, pur si simplu nu tin de tipul acela de rational prin care poti clasifica un fapt/teorie/notiune drept “absurda” sau “logica”.
intelegerea miturilor (de catre noi), da, are cum sa fie absurda sau nu… cred ca asta discuti in post, doar ca titlul e putin misleading. sau nu? sau cum?
Oblia, săru’m
a, am priceput! ai necazuri in dragoste, actualmente 🙂 lasa, tu, ca trece. la firi mai sensibiloase ia 2-3 ani (ai vazut, doar, post-ul meu cu amintirile), la firi mai batzoase ia cateva luni. in oricare dintre cazuri, nu trebuie sa rationalizezi in asa hal incat sa negi amar posibilitatea ca, in ditamai lumea asta, undeva, e o persoana sa fi fost facuta numai si numai pentru mintea si sufletelul tau, asa cum tu esti facut numai si numai pentru mintea si sufletelul ei. eu cred ca Doamne-Doamne potriveste si ghidusii de-astea.
problema e exclusiv de natura practica: daca perechea ta e cumva in Tierra del Fuego, cum naibii ajungi tu acolo? viza, bilet de avion si pe urma ce? dai anunt la ziarul local? iei satele toate la scarmanat? asupra rezolvarii acestui aspect nu m-am lamurit eu inca.
altfe, ador mitul androginului! de aceea am si reactionat… 🙂
1. Androgin=Bisexual, persona care are organe de reproducere atat masculine cat si feminine.(clarificarea este mai mult pentru mine)
2. Modul in care ne imaginam o persoana ideala este doar o proiectie a mintii noastre si care este diferita de cea reala.
3. Dragostea este un fel de nebunie, sora buna cu euforia. Se intampla uneori ca un om sa fie inzestrat cu o asemenea charisma, incat aceasta sa submineze toate impotrivirile noastre, patrunzandu-ne direct in maruntaie, dar asta nu inseamna complementaritate.
@Stroescu: aicea, maestre, nu prea suntem de acord. Mie una nu poate să mi se
psst…vlad….veni primavara; pe furis au inflorit copacii. unde ti-s pozele cu magnolii?
Bun post. As adauga ceva in final: Fiecare iubire are un balcon ca Romeo si Julieta, pe care mai tarziu se intind rufe.
HAAAAAAAAAAAAAAAA!
Deci pe rand:
oblia: sunt foarte fericit in dragoste, cred ca e din cauza ca pierd mereu la tabinet (se pare ca e o ciudata lege a compensatiei).
Nicole: da
Zaza: foarte corect
Homefree: scuzeeeeeeee, dar tocmai sunt in mijlocul unei mutari, si nu prea am timp de blog en ce moment, plus ca la noul domicil n-am internet.
Jess: (-:
Eu ştiam aşa – androgin –
Nu trebuie sa ma luati chiar ad literam 🙂
This is exactly what I expected to find out after reading the title Prolegomene. Absurditatea mitului androginului. Thanks for informative article
Shmeckere, forgive me for being so picky, but nu cumva lipseste un articol hotarat just in front of “informative”? Asta asa, for the sake-ul corectitudinii. Si vezi ca Vlad e declarat francofon. Hai bye!
eu m-am intrebat de ce putem iubi de mai multe ori? si am ajuns la concluzia ca suntem un puzzle… si ne regasim piesele lipsa, insa nu pe toate.. si mai ales nu pe toate odata 🙂
Frumoasă ideea cu puzzleul, dar e doar o generalizare a mitului androginului :). În plus, vorba dumitale, piesele lipsă nu ar fi niciodată adunate la un loc, dacă nu suntem califul Omar (vezi textul postului) sau regele Solomon. Ceea ce ar fi foarte trist.
ehehe… daca ar fi toate simple… iar ar fi foarte trist 🙂
“Dragostea anulează diferenţele şi singurătăţile, ne face una. ” Te contrazici singur in articol. Acest ne face una, e androginul. Doua jumatati nu pot face “una” decat fiind complementare. Eu alta geometrie nu stiu. Lasa vorbele, gandeste matematic. Taie un intreg si vezi ce iti iese. Si invers. Daca 2 parti fac un intreg-acel ” una” rostit chiar de tine- ele e musai sa fie complementare, ca altfel e imposibil. Fara sa vrei,ai dat raspunsul.
Interesant, dar e doar un sofism. Mitul androginului vorbeşte despre predestinare. Ori tu îmi vorbeşti despre o complementaritate a posteriori. Şi da, dacă te desparţi de pereche vei simţi că ceva îţi lipseşte. Dacă nu îl vei fi cunoscut niciodată, nu o să îi duci lipsa.
De ce crezi tu ca mitul precede realitatea? Daca omul a simtit ca-i lipseste perechea de parca ar fi rupta din el, si a avut sentimentul de intreg/unul/ una/ cum vrei sa-i zici/ atunci cand au fost impreuna? Iar apoi a creat povestea, mitul adica? Sa explice inexplicabilul, ca nu e usor sa admiti ca nu poti trai singur.
Desi, cum s-a vazut mai tarziu, miturile reflecta un adevar intuit corect. E cam tarziu, mai bine ma opresc.
În cazul ăsta, ai dreptate, într-un fel mitul androginului e corect, în sensul că putem concepe o entitate androgină alcătuită din cei doi amanţi. Deşi nu ştiu ce părere o să aibă Pinocchio despre asta.