În primul rând, vreau să vă mulţumesc pentru portretul robot hiperbolic pe care mi l-aţi trasat, eu mă aşteptam la ceva mult mai modest, să zicem un pitic concentrat sau aşa ceva, în al doilea rând vă cer iertare că scriu aşa de rar, vai de urechile şi mustăţile mele, alerg în toate direcţiile şi fără rost.
În al treilea, mă gândeam să zic ceva despre concertele care mi-au plăcut de la George Enescu, dar ce să mai zic altceva decât că mi-au plăcut, poate doar despre proasta organizare şi despre publicul de rumegătoare din care am făcut parte, elemente distructive pe care puteai să le confunzi cu un defect al orchestrei, dacă nu erai un om obligat, aşa ca mine, să distileze parfumuri din zeamă de gunoi. Şi n-ar avea rost, pe bune, să mă apuc să critic, că mi-aş strica alambicul. Aş putea doar să vă recomand CD-ul pe care se află muzica pe care ne-au cântat-o Hesperionul şi Capella Reial sâmbătă seară: Villancicos y Danzas Criollas.
Însă mai bine hai să vă zic despre cum occidentul european e un dement muzical.
Zilele trecute, ascultam o recomandare a lui Mahatma, Atrium Musicae de Madrid şi Gregorio Paniagua. Singurul disc pe care l-am găsit cu ei a fost Musique de la Grèce Antique. În el sunt adunate cele câteva piese din muzica Greciei antice care au putut fi descifrate din manuscrisele existente, cum sunt cele de la Viena, sau reconstituite din avataruri bizantine. Treaba a fost făcută cu temeinicie academică, până la recrearea instrumentelor (aulos hyperteleioi, seistroane, epigoneioane, kithare si alte crepitacululmuri).
Nici o surpriză la ascultarea discului: nu se înţelege nimic. Nici nu zici că e muzică. Mileniile şi-au făcut treaba: de Grecia antică ne desparte un autism muzical opac. Europa a ştiut să conserve o bună parte din valorile eline, de la Platon la Phidias. N-a ştiut să conserve muzica. Nici nu trebuie să mergem atât de departe: despre muzica vest-europeană medievală mai veche de o mie de ani nu se ştie aproape nimica. Iar dacă ne apropiem mai mult, ştim câte ceva, dar nesiguranţa ne copleşeşte: cum să fim siguri că, ascultând pe Johannes Ockeghem, chiar îl ascultăm pe el? Sau chiar pe Roland de Lassus. Nu ştim, de fapt, e probabil că înţelegem cu totul altceva decât ce înţelegeau contemporanii lor. Dante e atât de viu – de muzica din vremea lui Dante ne desparte însă mult mai multă uitare. E ca şi cum secolele muzicale trec mult mai repede. Şi se întâmplă doar în Europa. În China, muzica străveche nu e ininteligibilă. Nici în India. Nici în Africa. Peste tot, muzica e arta universală, eternă, limbajul atemporal. În Europa, e limbajul unor uituci.
Am asitat astăzi la un concert – eşec, cel al Ansamblului Intercontemporan din Paris. Eram de mult curios să aud infama formaţie a lui Boulez. Ei bine, am auzit-o: în faţa unui public minuscul ce se împuţina văzând cu ochii, au creat nişte atrocităţi cacofonice de ţi se ridica părul măciucă. Nu blamez d’emblée muzica “avangardei”, sunt conştient de faptul că oroarea ei constă în noutatea ei, în faptul că nu ai nimic familiar de ce să te agăţi, totul e inedit, de asta e o muzică înalt intelectualistă şi fără sens. Şi îmi mai dau seama cu tristeţe că, dacă Occidentul e total alienat de trecutul său muzical, e alienat şi de viitor. Precum un bătrân scofâlcit, rămas fără memorie şi iniţiativă. Occidentul muzical e dement, nene, în ultimul stadiu. Nu-i de mirare că, însetaţi până aproape de moarte (că fără muzică nu se trăieşte, dom’le), atunci când nu retrăim a milioana oară Barocul şi Clasicul nostru preamărit, ne hrănim cu muzica tradiţională a altora, recurgem la infuzii exotice, la vampirisme modale.
Totuşi, Occidentul l-a născut pe Bach. La urma urmelor, e suficient.
Intrebarea asta mi-am pus-o si eu intr-o forma destul de asemanatoare. Hai sa formulam urmatoarea presupunere: Poate ca filonul muzical care ne insoteste de-a lungul secolelor si epocilor nu este decit un fel de radiografie, EKG, EEG, seismograma a civilizatiei. Imi aduc aminte ce surprins am fost prima data sa vad la Muzeul Taranului Roman expuse niste obiecte pe care le-am dispretuit intotdeauna ca “vaai, kitschuri!”. Dar acele obiecte au realitatea lor, si locul lor bine stabilit in viata taranului roman actual. Iar muzeul isi indeplineste astfel in mod ireprosabil functia de radiografie a epocii. Acele obiecte, ca si muzica in chestiune, nu trebuie nici sa ne placa, nici sa ne inveseleasca.
Schimbind putin perspectiva: Un filon e ceva ramificat, din care unele ramificatii sunt cul-de-sac, altele duc cu adevarat mai departe. Mie mi se pare ca o Madonna, de exemplu, va duce departe, egal in ce forma si cu ce profunzime. Un Pierre Boulez va avea poate forma artistica si profunzime, dar va ramine inaccesibil majoritatii consumatorilor de arta.
Disclaimer: It’s just my magic crystall ball!
Ah da, Vlad: Ma asteptam, in incheierea portretului robot, sa ne dai si solutia corecta, macar in forma unei imagini, daca devirtualizarea nu este posibila. Poti sa faci ca la ghicitori, unde raspunsul este scris dedesubt, dar cu capul in jos 🙂
http://i69.photobucket.com/albums/i72/vladstroescu/blog/eu.jpg
Na.
Aiurea! ;D
Ce e aiurea? Articolu sau eu?
Hahaa, m-ai lovit in moalele capului vorbind despre muzica greaca antica. Iar eu, intors dupa o lunga absenta on-line, vad ca s-au scris lucruri faine…
Trebuie sa-ti spun ca, pastrand respectul pentru munca lui Paniagua si a alor sai (membri aceleiasi familii multi – ce e cu spaniolii astia? ca si Savall..), ca inregistrarea lor isi are defectele ei: ca orice act de pionierat. Pe scurt, instrumentatia e exagerata, numeroasa, prea exotica, anacronica etc. Greaca lor, dezastruoasa pe alocuri. Apoi, fragmentele cu pricina sunt destul de scurte, lacunare si greu de interpretat, cu vreo 3 exceptii. Ca sa le faca audibile, au umplut lacunele cu strigate (Aristophanes!), disonante de tot felul, lucru pe care nici nu l-au ascuns: un subiectivism asumat si incarcat de ideea imensei pierderi. Nu privi deci inregistrarea ca pe “the one” – altele mai recente, studiate si mai putin avantate emotional au reusit sa dea rezultate mai viabile. Mai pune la asta faptul ca cateva din fragmentele luate in vizor de Paniagua s-au dovedit a fi falsuri de epoca renascentista si baroca, si ca din 1979 s-au descoperit destul de multe alte bucati.
Nevertheless, sunt de acord ca sensibilitatea muzicala a grecilor ramane extrem de diferita de a noastra. Nu insondabila. Amuzant, dar si “ciudateniile” din albumul de care vorbesti sunt in fond occidentale si moderne. sa auzi in schimb un enarmonic grecesc mult mai scrupulos reconstituit… nu fii dezamagit, e inca si mai bizar!…
Daca te intereseaza treaba, intru in amanunte, imi place sa cred ca sunt in tema! 😛
Sigur ca ma intereseaza treaba. La ora la care vorbim, mi-am dat seama ca Paniagua este un original, si ca munca lui nu e doar arheologie academica ci e puternic amprentata de ideile si personalitatea sa.
Interventiile dumneavoastra ne onoreaza blogul, printre ai carui cititori sunt destui melomani. Nu e nevoie asadar de invitatie speciala 🙂
Vlad, cu mai multa sau mai putina legatura cu discutia de aici — ramine sa decizi singur — am scris aici povestea unui concert la care am fost aseara.
tinere, esti un mare dobitoc….nu inteleg ce cauti la concerte