Am primit de-a lungul timpului mai multe reacţii care ar putea fi formulate astfel: “Nu mă bag pe blogul tău pentru că voi sunteţi acolo un grup de prieteni în care eu m-aş simţi intrus(ă).”
Această chestie mă flatează şi mă supără în acelaşi timp, datorită aceleiaşi presupuneri. Şi anume, că eu şi comentatorii obişnuiţi de aici, toţi oameni unul şi unul, ne-am cunoaşte de undeva, de mult, din viaţa reală, dinainte de blog, poate chiar dinainte de internet. Presupunerea este şi greşită şi adevărată.
E greşită, pentru că ne-am cunoscut cu toţii pe internet, suntem, după toate definiţiile în vigoare, o “comunitate virtuală”. Nu suntem o gaşcă de colegi de liceu care şi-au făcut site-ul lor privat ca să scape de vicisitudinile distanţelor fizice. Cei mai mulţi, nici nu ne-am văzut la faţă vreodată.
E adevărată, pentru că e clar că ne-am cunoscut cu toţii cândva demult, cu mult înainte de blog şi cu foarte multe milioane de ani înainte de inventarea internetului, şi că toate evenimentele din univers, zbaterile aripilor fluturilor preistorici, mişcările norilor pe cer şi marile războaie au avut ca rezultat reîntâlnirea noastră.
Din pricina motivului pentru care e greşită, sunt flatat, pentru că înseamnă că făcurăm aici o atmosferă de aici atât de bună, încât părem nişte vechi prieteni, vechi de zeci de ani. Din pricina motivului pentru care e adevărată, nu mai sunt flatat, pentru suntem nişte prieteni cu mult mai vechi decât atât, aşa că nu mai avem nici un merit.
Dar, cititorule nou şi tăcut, dacă eviţi să scrii aici, din orice motiv, de unde ştii dacă nu cumva vei rata ocazia de a reîntâlni un astfel de prieten, unul după care poate ai tânjit toată viaţa şi nu ştiai de ce? Nu ştii, aşa că te invit să te bagi neinvitat în orice discuţie. Poţi chiar să ne înjuri, şi zic asta pentru că nu pentru că îţi acord permisiunea, ci pentru că nu ai nevoie de permisiunea mea.
Şi, bineînţeles, pe lângă discuţiile amicale şi frăţeşti, acest blog este plin-ochi de multe informaţii utile şi interesante, că altfel nu ajungeai la el de pe Google căutându-le, care fără feed-back-ul dumitale nu ar putea să-şi păstreze prospeţimea.
Sincera sa fiu, ma intreb acum daca trebuia sa ma mustre constiinta sau nu. Mi se pare un blog asa de prietenos, incat nu am putut rezista tentatiei de a-mi scrie cate o parere-doua, si am avut asa… o senzatie ca sunt aici de 4252 de ani. Parca un pic mi-a trecut la un moment dat prin minte daca nu cumva sunt prea bagacioasa, dar gandul a fost reprimat. Daca nu v-ar fi placut, m-ati fi dat afara(cred). Ce m-a adus aici este intr-adevar un search pe Gogu, dar indirect. Am ajuns intai pe forumul medicinistilor unde la un moment dat am vazut un cap de Newton (nu cumva poza aia e luata din desene frantuzesti?) dedesubtul caruia aparea un nume de familie identic cu al meu. Asa ca am apasat pe linkul invitatiei in Mahala, si… here I am. Am avut multe de admirat, printre care si icon-ul postului R R Musical. Mama e profa de vioara-viola si inevitabil, 90% radioul sta numai pe frecventa asta. Chiar si cand e inchis.
Acum, pot spune ca atunci cand deschid net-ul, deschid automat cel putin 3 ferestre: 2 cu adresele mele de mail, si a treia cu “dulcea mahala”. Apoi vin restul. Asa ca multumesc pt tot ce e p-aici. Sunteti oameni faini.
Haaaa, săru’mâna!
Capul lui Newton de pe imed îi aparţine într-adevăr celebrului desenator de benzi Gotlib, de care am adus vorba în postul trecut.
Cât despre conştiinţă, tocmai, am scris însemnarea de faţă ca să nu mai fie nimeni reţinut de mustrări de conştiinţă.
OK, these kind of mustrări de conştiinţă will be abolite. Asadar, daca e vorba de dat pe bloguri, PARTIEEEEEEEEEE!!!!!
Eu nu am zis nimica, dar tot mă simt arătată cu deştu’, bătută în obraz şi toate cele. Parcă am fost prinsă şi cu mâţa-n sac (sau cu blogu-n blogroll) – mâţa aia a ta cenuşie care se joacă acum în curte…
Dar pot să zic ce mă leagă de acest blog (de departe, de unde mă aflu eu, seamănă mai degrabă cu o mansardă unde se adună prieteni la un ceai cald sau rece, în miros de lemn ros cu răbdarea timpului de carii şi cărţi mai bătrâne decât motanul negru şi leneş care şade mereu la geam şi pe care – după multele mele calcule astronomice şi astrologice – îl cheamă Behemoth).
Mă leagă în primul rând timpul (şi ce legături leagă timpul!), căci El (aist blog) a fost primul primul pe care l-am descoperit (şi îndrăgit) atunci când am descoperit şi conceptul de “blog”. Şi i-am rămas fidelă, căci primul blog nu se uită niciodată, şi m-am mutat o dată cu el când şi-a schimbat căsuţa.
Apoi timpul trece… rămân poveştile cu şi din mahalaua în care întâmplător locuiesc şi eu (pe care îmi doresc mereu să o văd aşa cum e povestită aici, însă…).
şi şi, ei da, şi muzica! iar când clasicul se împleteşte melodios (cul altfel?!) cu franceza se transformă în scrieri cu accent străin, aşezate frumos pe portativ şi ridicate de un diez întotdeauna pe linia potrivită.
Şi dacă tot m-am pus pe scris ca să recuperez timpul tăcut, ţin neapărat să ştii că eşti responsabil în totalitate de faptul că Amintirile tale de călătorie au răscolit teribil amintirile mele din copilărie, mai precis momentul când fratele mai mare, pe atunci încă frăţior, plecă şi el nitam-nisam şi străinătăţurile astea cu schimburile lor de experienţă mi l-au furat tocmai de la aeroportul Otopeni, pe atunci prea puţin frecventat, ba chiar pustiu, să mi-l ducă tocmai în Austria. Şi ce-am mai plâns şi jeluit… of! Trei luni de zile călduroase fără cineva cu care să împart şi să înghit praful din spatele blocului! Trei luni de zile în care eu mestecam gumă Turbo şi frăţiorul se îndulcea nemilos, fără griji şi doruri, cu ciocolată în două culori de la zeeecile de ouă Kinder, mânca numai banane coapte şi afla ce înseamnă Milka. Şi tot străinătăţurile astea l-au schimbat aşa de mult încât atunci când s-a întors acasă, după ce pe tot drumul nu a scos un cuvânt, a spus cu chipul schimonosit de frică: “Ce mică e casa asta…”. Iar eu nu înţelegeam ce înseamnă.
pai nu stiu daca stii, trestie, dar vlad chiar are si o mansardă…. De acolo s-a mutat in(apoi) in mahala, de fapt….
Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand imi amintesc cum am ajuns aici… de fapt nu imi mai aduc aminte (o fi fost gogu de vina, nu zic, dar cred ca de fapt a fost Lulu, pe ea am “gasit-o” prima si de acolo, toata panoplia). N-am avut nicio teama sa gavaresc, niciun moment. Mi-era sete sa cetesc ceva dastept pe romaneste, voilà. E adevarat ca ceea ce gasesti fara sa cauti este exact ceea ce ai nevoie? Peut-être. A propos, mai am o poezea (am si tradus-o liber, foarte liber), intrebarea e: mai vrei?:-))))
Nu stiam, eu stiam doar de alta mahala.
Si probabil ca am gresit – cand traiesti in mahala nu poti sa ai mansarda, ci trebuie sa ai o curticica cu un gard darapanat prin se vad tiganusi cu picioarele goale si manjiti mereu pe obraji.
Eu nu sunt acasa in aceasta mahala (nici in oras, nici pe blog) si totusi aceasta mahala (blogul) m-a facut sa ma simt ca si acasa.
In ultimii sase ani (nu pot decat sa ma consider a true survivor pentru ca rezist de-atata timp) nu m-am simtit acasa in Bucuresti decat dupa ce am descoperit, printre altele, si acest blog. De-atunci, pe strada, prin metrou, peste tot, gandul ca oameni ca cei ce scriu aici exista si s-ar putea sa fie chiar persoana care sta alaturi de mine, ma fac sa nu ma mai simt atat de singura.
Drept urmare, don\’t expect me to be a stranger:-)
domnule …ceea ce ti-a spus cine ti-a spus am simtit-o si eu. si pe langa asta am mai simtit asa: ceteam ce ceteam pe baltag acilea la mneatale si ma gandeam si-mi storceam ceea ce am in cutia craniana, doar doar o \\\’esi ceva mai de doamne ajuta, ca sa ma bag si io in vorba cu mariile voastre (ca tare-mi placea p-aci, chiar daca nu pricepeam io tot) ; neam nu iesea; da\\\’ perseverez inca 🙂
PS si inca ceva: daca tot ne lasati sa ne dam p-acilea, va rog io scrieti cadul de securitate mai clar, ca pna-acum am gresit de 2 ori si zau am privire agera:)
Trestie, ce frumos… si tu mi-ai rascolit acum prin amintiri. Hm, poate ca ar fi timpul sa recunosc, dupa (aproape) douazeci de ani, ca nu mi-e totusi atit de indiferent ca am plecat din Romania.
PS *g* Tapire, how sweet: “Invalid secutiry code! Please try again.” Codul de secutirate nu cred ca era invalid, dar probabil ca a expirat daca mi-au trebuit mai multe ore pina sa termin raspunsul de mai sus… banuiesc?
Sammas: Da, curat privire agera… pe care se pare ca intre timp n-o mai am 🙁
Klara: Cam asa ma simteam si eu batind bucurestiul, desi eram bucurestean get-beget. Si nu la Mahalagiii [cu trei i se scrie? sp?] nostri ma gindeam, pentru ca asta era cu multe mii de ani inainte de Internet, ci… eh, nu e greu de imaginat. Imi cautam sufletul geaman, gindindu-ma ca printre doua milioane de oameni trebuie sa existe vreunul.
Tot asa cum stau in gradina, ma uit la flori, le iau la rind si dupa ce le-am terminat zic gata, acum intru in casa, dar de fapt o iau de la capat. Domnu’ Inginer se uita la mine de sus, de la fereastra, si zice cu blinda ironie ca am numarat floricelele. Si cite au iesit?
Nu, gradina in care am crescut nu este acolo. Si oricit am incerca, nu o sa reusesc niciodata sa o aduc inapoi. Trandafirii uriasi, iasomia, narcisele cu ochi de fazan au fost desigur smulse si tirite la groapa de gunoi printre darimaturile vechii mahalale a Crangasiului, a Bucurestiului. Si de atunci…
nu stiu domne cum e cu codu si spellingul, nu eu am scris plugunul cu pricina, asa a venit. Din pacate nu poci sa schimb pozele alea, dar in schimb ce fac io cand nu vaz codul e sa dau click pe butonasul ala cu sageti pana imi arata un cod scris pe verde…. asa vad eu bine, pe verde…
Io ma dau pe blogul acesta des. Pe Mansarda din ce in ce mai mai rar in ultimul timp. Desi i-am facut reclama, indirect 🙂
http://hoinar-pe-web.blogspot.com/2008/06/un-blogroll-aparte.html
Dar nu despre asta vreau sa zic. Ci despre faptul ca pe Mahala / Mansarda se “da” si mama, din cand in cand, desi nu comenteaza (altfel decat verbal, cu ochelarii pe nas). Remember: ii povesteam cum am facut eu sondaj de opinie pe blogul meu daca sa ma mut cu jobul in Bucuresti or ba. I-am zis de reactiile pretenilor, de sfatuit, raspuns, incurajat, imbarbatat, limpezit. Iar ea: “da, da’ Vlad ce-a zis?” (cu Tapiru’ dezbatuse problema la telefon). Am ramas putin pe ganduri zambaretze si i-am raspuns: “Vladu’ n-a zis nimica, creca-i suparat :-)”.
PS
Si io tot pe verde, creca de la ochi.
Parcă ma simt încurajată să deconspir ceva neterminat… hmmm… sau mai bine doar povestesc despre. Daca tot vorbiţi despre verde… M-am gândit să-mi fac şi eu blog, dar îl voi “deschide” oficial abia din septembrie… cel puţin aşa vroiam… Deja am primit un comment. Şi la secţiunea About, ce am vorbit eu acolo se numeşte “pledoarie pentru un verde mai verde”… Da’ las’ că pun eu la punct bloguşorul după ce termin cu examene şi după ce pot să povestesc măcar despre o călătorie de-a mea. Până atunci… mă las învăţată. CU alte cuvinte, mă dau pe blogu ăsta.
Bene. Te ascult pentru ultima oara. Da’ daca iar sunt luat la caterinci, al tau va fi pacatul.
Eu mi-am mai dat cu parerea aici pe blog (foarte rar ce e drept). Totusi, blogul il accesez des (aproape zilnic) prin RSS feed. Imi place ce citesc, revin mereu cu placere, insa uneori am senzatia ca unele articole sau chiar comentarii ma depasesc. Parca s-ar vorbi codificat, intr-un limbaj stiut de “grupul de prieteni” de care aminteai in articol si daca m-as baga ar fi ca si cand as intrerupe o sueta la care nu am fost invitata. Asa ca prefer sa stau pe margine ca si observator. Oricum, modul in care scrii imi aduce aminte de scrierile lui Mircea Eliade (acum, ce sa zic…imi era destul de greu sa il inteleg si pe Eliade. Mi-au placut mai mult scrierile apartinand curentului realist. Eliade era mult prea complex si cred ca sunt putini cei care ii inteleg cu adevarat opera si simbolistica ei. Cam asa si cu unele dintre articolele tale 🙂 ). Na, ca mi-am mai dat cu parerea o data dar de data asta tu m-ai invitat 🙂
elfule, promit ca nu ma mai bag, cu aceasi conditie, sa nu ma mai iei de sus si la caterinca.
Oana, intreaba de fiecare data cand nu intelegi ceva.
Tapire, tu ai facut codul ala? Albastru pe albastru? E greu de descifrat.
nu, e un plugin. Da click pe sagetile din dreapta codului, o sa reincarce al cod pe alta culoare. Pe galben si verde se vede mai bine.
(zicea si sapte comentarii mai sus de fapt)
Mamăăăăăă ce de comentarii! Săru’mâna că vă daţi la mine pe blog. Madelin săru’mâna dublu. Nu eream supărat, mi-aduc bine aminte de postul ăla. Mi-a venit mai întâi să sar în sus şi să zic dadada hai în Bucureşti dar apoi m-a apucat o groaznică bănuială, dacă cumva Madelin ar putea fi influenţată de ce zic io? Că io nu suport ideea că aş putea influenţa oamenii. Desigur, bănuiala era total nefondată, dar, la vremea respectivă, m-a făcut să tac.
Wandering Elf: un sincer uelcăm bac.
Oana, hauliu, aşa de criptic sunt? O fi din imanenţei în actu-exeristo sau stricto-sensu a alburumbebe aouihnwser 301249i (/&/¤. A moins que ce ne soit ╚╔╩╦§¶‼↕◄►☼♫♪♀♂◙○◘•♠♣♦♥☻☺.
Sammas, ave!
Klara, în mahala nu există singurătate.
QVetta, te bag la blogroll.
Şi aş vrea să zic multe, mult mai multe, tuturor, dar tot ce îmi bine, acum, pe buze, de fapt din plămâni, ca un strigăt care umple deşertul e Alangandanga gugurumbé
Asa e, in mahala nu exista singuratate. Tocmai vin de acolo. In ce cartier mort si fandosit am putut sa locuiesc pina acum, nici nu-mi vine sa cred. Ma buuuuuucuuuuuur ca ma muuuu–uuut!!!! E viu, vesel si destins. (Destins, distins? Destins. Heh.)
PS Eu vad mai bine pe galben. Buna ideea cu schimbatu culorii pina se vede mai bine.
Mă scuzaţi, ieri mă întorsesem din gardă şi eream cu mintea pe bigudiuri.
Multumesc frumos pentru intentia Blogroll-oasa… Pana la urma, am inceput eu kind of a blog, asa ca nu mai astept pana in septembrie… Dar abia dupa sesiune voi putea fi oleaca mai activa. Alagadanga gugurumbe… asta parca e culeasa din limbajul broastei ţes, a broaştei ţestoase.
http://www.gingerali.tk
Q-Vetta, nesimţiţii de la .tk îţi bagă papapuri, ştiu că şi io am păţit. Adresa fără papapuri: http://gingerali.wordpress.com/
În rest: moamă ce verde e. Îmi place.
Heeeei! Ai trecut pe acolo! Mă bucur tare tare. Everybody in da casa mare e invitat.
Mda… ăştia cu tk au pop-ups, iar cei de la wordpress îmi trimit comentariile întâi mie, pe mail, ca să le sortez… Aş fi preferat sa fie ca la blog-ul mentor… să scrie toţi… şi dacă nu-mi convenea ceva, mă ocupam apoi. Am ales tk pt ca să fie mai scurt şi mai uşor de ţinut minte… Iar Wordpres… poate pentru că nu auzisem de blogroll. 🙂
Mă bucur că e verde, că altfel părea arid…
eu am descoperit Mahalaua lui Stroescu intamplator, rasfoind paginile ablog-ului si deschizand paginile cu titlurile care mi se pareau interesante… Dar asa cum am descoperit-o, am si pierdut-o (pe-atunci mergeam la internet caffe-uri, nu obisnuiam sa memorez paginile accesate, ba chiar ma gandeam cu groaza ca cel care-mi urmeaza la calculator va vedea pe unde m-am plimbat, iar plimbarile prin mahala trebuiau sa fie secrete 🙂 )… Dupa cateva zile, inciudata si cautand de zor printre titluri, am ajuns iar in Mahala si, nu mai stiu cum, am intrat si in Societatea Secreta Mansarda. Era cea mai frumoasa mansarda de la capatul lumii, cu green mate si privelisti spre toate cotloanele Bucurestiului, in care, in fiecare seara, cateva suflete se intalneau si se-ntrebau cate-n luna si-n stele si visau impreuna. Mansarda cu “prieteni vechi”, cum spune Madelin, mansarda pe langa care acum doar mai trec, fara sa indraznesc sa intru. Cred ca e praf la fereastra, macar de-ar fi “praf magic” (cum spune fiica-mea), sa ne aduca inapoi.
As vrea ca Mansarda sa nu se inchida; poate urmasii urmasilor nostri or sa se simta privilegiati sa ne-ntalneasca “umbrele” pe-acolo 🙂 (vai doamne, cel mai misto “statut sufletesc” al meu a fost acela de membru al societatii secrete mansarda, dar acum, ca am deconspirat, sa zicem ca ma mandresc sa fiu un simplu cititor al mahalalei 🙂 )
Draga Dalv, asteptam cartea cu cele mai reusite insemnari de aici 🙂
Mira, ca de obicei, comentariile dumitale sunt mult prea generoase 🙂 Blogul dumitale a fost o inspiraţie pentru mine de la început. Eu cred că societatea secretă mansarda există şi e foarte activă, chiar dacă, din celula iniţială, ne-am împărţit în cele 4 vânturi.
Cât despre carte, ce să zic, mă îndoiesc serios că cineva ar vrea să vază mizilicurile astea pe hârtie. Dar eu ce poci să fac decât să roşesc şi să-ţi mulţămesc.
eu am nimerit aici via blogul lui pinocchio ( pe care as vrea sa-l trag de urechi cu ocazia asta, pentru ca scrie mult prea rar !) si nu pot decât sa repet ce s-a mai spus mai sus: m-am simtit ca un intruder.
mahalaua este unul dintre cele mai frumoase si interesante locuri de pe net, articolele sunt scrise intr-o limba care-mi merge la inima, la fel si comentariile. (asa am ajuns s-o citesc si indragesc si pe madelin)
si tot asa, din piatra-n piatra…mi-am zis ca daca tot e ziua coming-out-ului 🙂 hai sa dau binete si eu
p.s. captcha este o catastrofa! pe verde e aproape lizibil
Păi bună seara Mémé 🙂
Pai Pinocchio scrie si el cind poate si despre ce crede ca merita scris… Iar astazi, foarte scurt: Salutari din Cluj! 😉
Vladule, ieream precisa de ce ai tacut cand cu “dadada hai in Bucuresti”, glumeam si io nitel. M-a facut mama sa zambesc, ca ea nu glumea, ea chiar pune mare baza pe judecata ta :-). Te-a cunoscut pe vremea Vizuinii, asa ca ai trecut proba timpului :-). Imi trece acuma prin cap ca la cat de mult a intrat “personajul” vladstroescu in toata familia mea si cat de mult il indragim toti, urmatorul pas ar fi sa ne inviti la nunta ta, cand o fi. Venim sigur, fara nici o gluma.
Si te invit si la un dans 😉
PS
Apropo de Mateo Flecha “El Viejo”, acuma io n-o sa mai spun replica de mare armonie: Whatever! (desi e aproape un tic verbal), o sa zic: “Quodlibet!”. Vezi, am mai invatat ceva azi, si tu zici ca sanchi influenzza (asta suna ca gripa!)…
Pinocchioule,
Cluj e pe langa Oradea?
Si stai mult la Cluj?
Madelin, consideră-te invitată, cu toată lumea. O să am manele străvechi.
Asa sa fie. Sa-mi spui doar data, ca sa am timp sa-mi cumpar rochie. Or oare ce s-ar asorta cu manelele stravechi? Dati idei, doamnelor si domnilor. Dansam pe manele stravechi, sigur! Abea astept!
io nici roche num trebuie
Tapiru: păi vii în pelea goală???
păi faci şi tu nunta pe Betazed că acolo cică e obiceiul să fie toţi nuntaşii în pelea goală. Aduci şi fetele din Rahova.
Madelin, Clujul nu e departe de Oradea, dar de ce tocmai Oradea? Oricum, nu mai sunt acolo, sunt acasa, a fost scurt si fara dureri — dimpotriva.
Nunta la pelea goala? Numa sa fie destul de cald. Cu ce se imbracau paparudele? Crengi de salcie? Nu mai tin minte, dar poate ca se potrivesc cu manelele stravechi.
Pi ma duc io la Oradea peste 2 saptamani, o saptamana. Da’ cica’s totusi vro suta de km pan la Cluj, la mine in cap tot ce ce trece de Brasov incolo-s cu toatele intr-unul singur si minunat loc.
Creca am doua idei cu ce ma imbrac la nunta! Ideea cu salcia o tiu de rezerva. Iar de nunta in pelea goala nu de caldura ma vait io, ci ca nu avem toate lucul lu’ Deanna Troy…
Imi place foarte foarte mult mahalaua, am ajuns din intamplare pe postul cu casele, si am trecut la alt post, si inca la altul, ma bucur ca mai am multe de citit. promit ca o sa ma dau pe blogul tau 🙂
mutumim de incurajare.
Eu mulţumesc, pentru vizită. Şi pentru 3 comentarii dintr-un foc-uau! Te aşteptăm şi altădată, cu multe lucruri interesante, aşa cum i-am obişnuit pe cititorii noştri.
Hei, ce se intampla cu Societatea Secreta Mansarda? Mi-e dor de-un mate green pe-acolo si … doar panza de paianjen…
Vladule, tapire, fata verde???
păi dacă a plecat căpetenia în exil..
Pai Tapirul si Fata Verde or sa bea un ceai de musetzel sau de aloe saptamana asta, ca de unde mate?
Io zic sa mergem curand (cu randul?!?) dupa capetenie in exil si sa facem acolo o mahala meseriasha cocotzata in cea mai brava mansarda pe care o vom gasi-o. Unde sa bem *si* mate.
Salutari din alta tara…
Dar aceeasi mahala!
Imi place sa citesc articolele acestui blog, dar am impresia ca aici parca s-ar vorbi intr-un limbaj stiut doar de un grup de prieteni, grup despre care vorbesti si in articol
Alina, aveti de inchiriat si mini? Sau e firma serioasa?
(io am primit comentarii de astea ‘cu miez’ de la o Alina cu masajeurotic. Dupa ce i-am sters o data lincul din nume, nici ca a mai comentat…)