Ieri după amiază, când reveneam de la spital după gardă, în metrou, la Constantin Brâncoveanu se urcă un fluture. Nu fac nici o metaforă, era chiar un fluture alb în metrou. Uşile s-au închis, iar fluturele porni să îi amuşine pe călători.
O parte din mine zâmbi surprinsă şi emoţionată, laolaltă cu ceilalţi pasageri, care ridicau toţi nişte priviri de copil, atâţia oameni diferiţi cu aceeaşi privire, ceea ce dovedeşte încă o dată că nu există indivizi, nu suntem unici şi e îndoielnic că existăm aşa cum ne-am clasificat, mai degrabă există gesturi şi priviri.
O altă parte se sperie şi se întristă la gândul fluturelui prizonier în vagon, se întrebă dacă fluturii au case şi dacă da, cum se va întoarce acesta la a lui. Îi detestă pe oamenii egoişti şi pe prima parte, în stare să se bucure de un fluture prins în metrou ca de o bruscă binecuvântare cerească, şi ceru dreptate universului pentru biata insectă.
O a treia parte se sperie şi se întristă şi ea la gândul oamenilor prizonieri în metrou şi în vieţile lor.
O a patra era departe, strălucind verde în Marea Neagră.
O a cincea era toată lumea, oamenii, fluturele, metroul, soarele şi planeţii, totul, curgând dintr-una într-alta fără graniţe.
O a şasea le contempla pe primele cinci, în timp ce o a şaptea le contempla pe primele cinci dar şi pe a şasea, în timp ce o a opta.
Şi lucrurile ar fi continuat, dar, la ieşire, scara rulantă nu mergea, era complet demontată, şi nişte muncitori sudau ceva la ea. Din braţele unei mame care urca încet treptele alăturate, de marmură, un puradel privea cu gura căscată la scânteile sudorului autogen, iar acestea, la rândul lor, îi luminau faţa.
Eu aveam, pe vremea cind inca nu inotam dar faceam in fiecare dimineata exercitii de burdihan, un paianjen care se plimba pe tavan si se oprea exact deasupra nasului meu. Nu m-am intrebat unde era casa lui, cred ca acolo. Mai exact in plafoniera, care era cam la o jumatate de metru distanta de unde statea el.
O secvenţă cu un fluture călător prin metrou a fost într-un film. Cred că s-a inspirat din faza asta.
Fluturele s-a inspirat din film cu siguranta. Mie imi place ca de fiecare data cand Vlad scrie Pinocchio ajunge primul. Oare cum face? Nu o fi avand casa exact deasupra blogului lui Vlad? 😛
Eu am venit azi din calatorii si am adus in Bucuresti o musca din Vrancea, care s-a urcat in masina la noi cand am facut o pauza. Bineinteles ne-a batut la cap tot drumul, ba era entuziasta ba nostalgica, de ne venea sa oprim si sa mai luam de undeva vreo musca sa se converseze cu ea si sa ne lase pe noi in pace. Cand am ajuns la Bucuresti a amutit, cu gura cascata. Nici nu stia la ce sa se mai uite. Pana la urma ne-am despartit fara cuvinte pe Calea Mosilor. Avea ochii albastri. Daca va intra in case sa n-o omorati, ea e o musca de treaba da’ e tare galagioasa.
asta cu sudoru’ mi-a reamintit o intamplare din mahalaua din care ma trag eu, si anume cum un pui de tigan s-a tot zgait la un nene care suda; va dati seama cam ce s-a intamplat cu ochii lui si drept urmare mama, cea cu fuste crete a puiului, a venit la omul cu pricina si a inceput sa-i strige: “asudatorule! l-a prins flamura pa baiatu’ meu! “
eu cred ca fluturele erai tu iar persoana care relateaza era constiinta fluturelui care si-ar fi dorit sa fie “tu” ….acum ajungem la a 7-a parte care sunt eu si care ma uitam la toate celelelate 6 parti ale tale cum incearca sa se aglutineze dar nu reusesc poate datorita incompatibilitatii. in termeni mai pretentiosi – dedublarea personalitatii. so….cand veti mai vorbi intre voi, celelalte 6 parti, sa ma invocati pentru a va obiectiva existenta
mda, si o parte constientiza ce gandeste, una se gandea ca-i o patanie buna de pus online pt filozofat hraparetii blogului si una era atenta sa nu rateze statia de destinatie. fii dom’le sincer pana la capat, nu te eschiva.
Nu mă gândesc niciodată la staţia de destinaţie, ceea ce mă face să o ratez mai mereu. Cel puţin, în sens invers, mereu uit să cobor la Piaţa Sudului şi mă trezesc de abia la IMGB, şi asta pentru că metroul iese pe câmp şi văd pe geam copaci şi case cu găini în curte.
domnu Stroescu, la cat de distrat te recomanzi, io dac-as nimeri la matale pe tura data viitoare cand uit ca am un ac in mana si-l scap in picior, mi-as face singura antitetanos.
Eva, păi ce bine că eu nu fac injecţii. De ce crezi că m-am dus la psihiatrie şi nu la chirurgie? De mult ar fi sunat burţile bucureştenilor de toate telefoanele mele mobile.
Pe cand asa, suna mintile bucurestenilor de gandurile tale cu gaini si sine de tren. Mobile 🙂
Sa recunoastem, un psihiatru dixtrat e o savoare!
Demult, pe imed, avea Tasha o vorba…
Haaaa, ce vorbă? Ce-o mai face Tasha?
Nu stu ce mai face Tasha, tu nu mai intri pe imed?
“How to keep a doctor away”, acuma nu stiu daca numai psihiatrii sau si chirurgii 🙂
PS
Aceste parole ma omoara! Daca acest coment apare inseamna ca am ochi buni si rabdarea la fel!