Omenirea a avut până acum trei stadii:
1. În primul stadiu, existam, eram inteligenţi, filozofi, etc, dar nu eram conştienţi. Cel puţin aşa susţine Julian Jaynes. Pe scurt, organul conştiinţei exista, dar nu îl simţeam ca pe o conştiinţă, ci ca pe nişte voci în cap care îşi dădeau cu părerea asupra acţiunilor noastre, şi pe care, pe atunci, le atribuiam zeilor, strămoşilor, etc. De altfel, acest strămoş al conştiinţei ar fi, în acest caz, sursa religiilor. De abia mai târziu, cândva după Homer, am devenit conştienţi. Acest prim stadiu, postulat de Jaynes, seamănă tulburător de mult cu schizofrenia. Şi în schizofrenie auzi voci care-ţi spun ce să faci. Şi de altfel, unii cărturari se miră de ce avem, în antichitate, multe mărturii despre manie (tulburare bipolară), dar niciuna despre schizofrenie. Această mirare concordă cu teoria lui Jaynes: dacă schizofrenia este o boală a conştiinţei (care se dezintegrează), atunci absenţa conştiinţei în antichitate justifică absenţa schizofreniei în antichitate.
2. În stadiul 2, existăm şi suntem conştienţi. Eu unul aş include aici tot evul mediu: deja din Renaştere apar primele semne ale stadiului 3, care însă nu e clar perceptibil decât abia în secolul XIX, când omenirea începe să urle la Lună, şi florid în secolul XX, când omenirea încearcă să se sinucidă. Nimic de spus despre acest stadiu minunat, în care ne mulţumim să reflectăm şi să imităm.
3. Al 3-lea stadiu, la care Jaynes nu s-a mai gândit, rămânând în sarcina altora, de ex. Baudrillard. În acesta, suntem conştienţi, dar nu mai existăm. Încă din Renaştere, cum spuneam, au început dedublările şi multiplicările. În romantism s-au înregistrat primele cazuri de oameni care de bună voie au renunţat la realitate şi au devenit personaje. În secolul XX, personajele de cărţi, care în mod clar nu există, s-au trezit la conştiinţă şi au început să se revolte împotriva autorilor, şi împotriva oamenilor reali în general, pe care i-au aruncat, cât au putut, în diverse regresii ad infinitum din care au ieşit inexistenţi, personaje, la rândul lor. Aşa se face că Vlad Stroescu, de ex., este un personaj şi cam atât, vă provoc să dovediţi contrariul. Despre dumneavoastră înşivă nu pot dovedi că existaţi, de fapt, nici dumneavoastră nu o puteţi face, nu puteţi fi siguri că nu sunteţi un personaj dintr-o carte, ba, chiar, e posibil aflaţi că de fapt sunteţi, mai ales dacă vă place Cărtărexu şi aţi cetit Ruletistul.
Rămâne să anticipăm următorul stadiu. În acesta, fie nici nu vom mai exista, nici nu vom mai fi conştienţi, fie vom fi înlocuiţi de alte creaturi, fii ai noştri, constuiţi din gesturi şi vorbe, vor căpăta, dacă nu o au deja, o existenţă fizică şi vor porni şi ei cu cele trei stadii, şi tot aşa.
poate ca vom deveni constienti CA nu mai existam si vom lua masuri….
Ee, suntem deja conştienţi că nu existăm. Ca dovadă, această însemnare. Pentru măsuri este din păcate mult prea târziu. Cu cel puţin 100 de ani prea târziu. Poate chiar mai mult mai mult. Unii şefi religioşi au presimţit pericolul şi au interzis imaginile de orice fel. De pe atunci era prea târziu: deja, cu limbile de atunci, nu ne mai puteam referi la ceea ce este decât metaforic, adică făcând imagini. Deja ni se închiserseră porţile către realitate.
Bine aţi venit în Mahala, unde organizăm totuşi o rezistenţă 🙂
Daca Vlad Stroescu este un personaj, atunci ce sa mai zicem de Pinocchio?! De-asta ne-am regasit noi, domnu’ Inginer si subsemnatul in poza pe care Zaza a dat-o cu leapsa la comentat. Daca mariti poza, ne vedeti acolo, la plimbare, in spatele cucoanei. (Pe care sigur ca o stringeau pantofii, heh.)
“Ruletistul” sau “REM”?
Baudrillard parca vorbeste despre altceva, numit hiper-realitate.
Statutul de persoana nu este dihotomica celui de personaj. Adica poti fi ambele, una sau alta, sau niciuna. Pot sa existe 1000 de Vlad Stroescu in 1000 de carti diferite, fiecare facand ceva diferit, alti 1000 de Vlad Stroescu “existenti” (in carne si oase), din care 500 sunt si personaje (de tabloide, sa zicem:D). Etc. Combinatorica este serioasa.
Asa ca propozitia ta, sau in fine, “provocarea” ta, nu prea are valoare de adevar.
A, da, sa nu uit, una e existenta, alta e realitatea. Dar asta o stiai deja, asa ca nu mai o confuza pe Oana:)
W.E., io de la Baudrillard am rămas cu impresia că propria noastră realitate e neglijabilă faţă de hiperrealitate. În plus, cred că şi Baudrillard s-ar minuna văzând zilele noastre.Oricum, el era originea şirului de gânduri, ideea completă nu ştiu de unde a răsărit.
Baudrillard a murit acu un an jumate. Deci, despre ce “vremea noastra” vorbesti?:)
Realitatea devine neglijabila la hiper-realitate, in anumite contexte, pe care tu nu le-ai discutat deloc. Cumva omul cu laptopul de Antena 3 este tot vlad Stroescu?
Aşa e, ai dreptate, dar Simulacres et Simulation a fost scris acum vreo 25 de ani, parcă. Scuzele mele. Aia cu leptopul nu ştiu exact la ce te referi. că nu prea mă uit la televizor.
Şi dacă o să emigrăm, treptat, în mineral? Ce Baudrillard la, jamais couche avec (scize, nu ştiu să bag accente) mais je crois că ne îndreptăm spre marele cocktail dă la care am pornit la drum. Din supa iniţială, cea mult prea plină de reticul endoplasmic neted, proaspăt împodobit cu membrane celulare, unde toţi eram una bucată fiinţă lungă, lată şi adâncă, ductilă, evaporabilă şi, apoi, precipiabilă, ne-am îndreptat agale spre pulverizare. Ne-am făcut viermi, crustacei, peşti şi dinozauri. Bien sur (tot nu-mi ies accentele), conştiinţa nu prea are loc în sistemul ăsta de referinţă, decât dacă accepţi că informaţia neorientată şi făr\’ de scop a fost, cumva, strămoaşa acestor litere aşternute acum în display.
Eh, şi după ce ne-am făcut noi multipli: şobolani, ţânţari, vulturi, cai, porci, oameni, you know the drill, iată că ne pregătim să ne transferăm, uşor-uşor, la loc în mineral. Ne amestecăm cu tantal, titan, plase textile, crom (chiar în clipa în care vorbim, sunt sigur că un chirurg cardiovascular de pe pământul ăsta îi bagă lu unu o valvă cardiacă dă tantal) etc., cât despre siliciu… Oh, siliciul şi conştiinţa şi realitatea lui Baudrillard sau a lui quelqu\’un d\’autre…
Siliciul ne aşteaptă, domnilor! E unu\’, David Chalmers, care împreună cu amicii lui din sfera ştiinţelor cognitive, ne pregătesc paşapoartele pentru siliciu sau ce-o mai fi.
Şi asta pentru că siliciul o să ne facă la loc o singură fiinţă, nu ca supa aia de început. Mă rog, o să iasă cam agitată, supa pe bază de siliciu, da\’ ne-om adapta noi cumva.
Vlad, uite, sa iti dau un alt exemplu: hotelul Rin tronand faraonic peste viermuiala de la Vitan. Aia mi s-a parut hiper-realitatea in actiune. Pentru efect “3 stooges” suprapune un interviu de-al lui Negoita, cand zice el cu patos despre civilizatiile extraterestre.
Maestre Corn, în primul rând e o onoare pt mine să treceţi pe aicea. Sunteţi sarea şi piperul supei de siliciu.
ce onoare, domnule? imi PLACE blogul asta foarte mult si imi pare rau ca l-am depistat atat de tarziu. en plus, il parrait qu’on partage une profession, au moins…
doamne! cat de rau imi pare ca nu mai vb franceza, faute de “combatants”…
On pourrait toujours se faire un régiment à nous. Quant à la profession, 1) rezident şi 2) psihiatru, iată două lucruri care sunt orice numai doctor nu 🙂
oh, că tare bine mai era pe vremea când eram secundar, că rezidenţi nu erau p’atunci! moi, je suis chirurgien thoracique, da’ am păţit ca Cehov care a învăţat norvegiana ca să-l citească pe Ibsen şi după aia nu i-a mai plăcut Ibsen. Aşa că se întreba: şi io ce fac acu’ cu norvegiana?
enfin, je veux dire que la chirurgie encombre la vie, en general (la vie du chirurgien, en tout cas!). deşi, nu sunt foarte sigur că nu-i ancombrează şi pe bieţii pacienţi…
şi, apropo de Pif… aţi citit Derapaj, de Ion Manolesco?
Spre marea mea ruşine, nu…
Rezistenta la existenta sau la constiinta?
La non-existenţă, la non-conştiinţă.
glumeam. 🙂
Şi io 🙂
cred ca REM
(asta e de fapt test reply to this comment – daca clicai pe “reply to this comment” o sa apara textu’ in comment textarea cu coadele html care trebuie – du’ si vezi, dupa ce dai click pe reply to this comment)
Hihihi, acuma putem sa scriem romanul-fluviu pe care il viseaza Pinocchio si de care se roseste Vladu. Cu comentarii la comentarii la comentarii, pana ce izvodul vladesc se pierde in negurile partii de nord a paginii, topindu-se in ea insasi, si in noi toti, personagii fabuloase…
pluginul se cheama sexycomments 🙂