Lumina zilei mângâind faţadele blocurilor, cu dragostea necondiţionată de care noi nu suntem în stare, deşi e ciudat că ne-o imaginăm, mi-a amintit de altă lumină a unei alte zile, mângâind păşuni largi şi înflorite, şi munţi în depărtare, şi pe cei câţiva prieteni pregătindu-se de plecare. Erau goniţi, dar aşteptaseră cu bucurie izgonirea. Nu trebuie să ni-i închipuim ca pe nişte oameni fără casă, ci fără ziduri. Având mereu cu ei, oriunde în lumea prietenă, căldura paşnică pe care noi am încuiat-o în vetre. Mi-aduc aminte de ei culcând iarba, trecând munţii, privind marea, apoi, de pe punte, ţărmul, dar astea sunt amintiri mai tulburi decât cea a acelei dimineţi inundate de soare când a început totul.
Nu ştiu de unde am amintirea asta, dacă dintr-o poveste care mi-a fost spusă de o bunică a cărei faţă se limpezeşte doar în vis, sau dacă e a unui strănepot căruia am să-i spun eu însumi povestea, încă neinventată, şi care mă reînvie vreme de câteva rânduri.
Trebuie să nu uit, să-mi repet că e una şi aceeaşi viaţă, că e nevoie doar de un mic efort, nu de voinţă, ci de vedere, ca să întorci pe dos aşternutul. Că sub caldarâm creşte iarbă mare.
Imi amintesc si eu de ei uneori, de prietenii aia. Uneori amintirea asta e mai reala decat sunt eu ca memorie a prezentului si ma scufund in apa ei racoroasa pana cand intunericul devine de nepatruns si trebuie sa ies iar la suprafata. Acolo e Penelopa, vezi tu, cu un prosop gros in maini, si caruta noastra care nu se mai stie de la cine am mostenit-o. Si eu intotdeauna imi sterg bine mustatile si ma urc la loc pe capra pentru ca urma e inca proaspata si poate in portul urmator am sa gasesc ce cautam. Sigur e ca undeva, in unul din porturile astea, ei asteapta macar o clipa doua inainte sa intinda panzele sau sa vare lopetile vechi in apa sarata.
Ce chestie, povesta asta, postul lui Madelin si inventarul de nationalitate al Klarei mi-au adus aminte.
Mda, suntem într-o zonă ciudată, unde e atâta linişte 🙂
Mă simt viu când citesc așa. E un felinar pentru călători singuri.
Sous les pavés, la plage… 1968
C’est coule. Je n’y avais pas pensé. Tu geres bien mec.
titlu’ asta mi-a rimat cu “in cimitir paste un cal”, vers care si exista si mai e si cantat.