În 1945, căţelul Pif deschidea ochii pentru prima dată în ziarul comunist L’Humanité, sub tocul unui entuziast spaniol, José Cabrero Arnal. Era începutul unei epoci extraordinare. Nu ştiu dacă are rost să rezum istoria revistelor Vaillant şi Pif Gadget. Alţii au făcut-o mult mai bine decât aş face-o eu. Pot să-mi aduc aminte de lungile după amieze de iarnă de acum 20 de ani şi mai mult, când, neavând nimic altceva de făcut, mă scufundam în lumile acelea colorate şi uimitoare. Ştiu sigur că toate Nintendo-urile din lume nu vor fi în stare să ridice lumi mai frumoase pentru copii mei, şi asta mă face foarte trist. Am plâns în 1992, când editura Vaillant a dat faliment. Am sărit în sus de bucurie 12 ani mai târziu, când moşnegii desenatori de benzi desenate, unii dintre ei legendari (Mandrika, zis şi Kalkus, creatorul Castravetelui Mascat, Kamb, tatăl lui Couik şi al lui Dicentim, Mas, animatorul lui Pifou) au scuturat de pe ei praful şi şi-au unit forţele cu alţii mai tineri, şi au reînviat Pif Gadget. Criza însă nu iartă, şi iată că acum, punând capăt la 63 de ani de BD, şi micuţa editură Pif îşi încuie porţile, şi căţelul jovial şi inteligent, dimpreună prietenul şi rivalul său, sangvinul motan Hercule, şi toţi prietenii lor, se retrag definitiv în istorie.
Nu trag speranţă la o reînviere într-o lume mai bună. Desenatorii supravieţuitori sunt mult prea bătrâni, şi urmaşi nu sunt. Manga, cu personajele ei groteşti şi şablonbarde, se vinde mult mai bine. Ca să concureze cu jocurile video, şi, în general, cu vizualul copleşitor al lumii noastre de oglinzi, creatorii de azi de BD trebuie să stoarcă şi ultima picătură de bizar extrem, de violenţă fără sens şi de pornografie gonflabilă. În cursul vieţii mele nu mai e loc de Pif, de lumea lui înverzită. Aventurile lui Rahan stârnesc doar zâmbete. Sunt decenii de când Gotlib nu l-a mai desenat pe genialul căţel flegmatic Gai Luron (care face disclaimerul din josul blogului meu). Iar Corto Maltese navighează doar colecţiile unor iniţiaţi. Copilul de 7 ani al asistentei de la spital sparge parole de mess şi de siteuri porno, ce-ar mai face el cu “gadget”-ul surpriză?
Rămân teancurile adunate în pod (eu unul am în jur de 500 de numere), care poate vor coborî atunci când se vor naşte copii mei, să vadă dacă e loc şi pentru ele. Şi toată copilăria trăită într-o cu totul altă lume.
Adieu, l’ami.
Vladule, asteptam postul asta. Io am cetit in ziar si am scris la Stirissime, pe scurt, nu am fost atat de atasata de catzel pentru ca nu am avut, pe vreme amea, acces la revista. O ceteam de la un vecin de scara mai norocos. Pe sarite. Dintre gadgeturi imi aduc aminte si acuma de floarea care te stropea pe nas cand incercai sa o mirosi.
Vladule, de ce nu facem noi, mahalagii din societatea secreta, punand mana de la mana, o mansarda, ceinarie cu hucale gen, in podul ala in care tii, se pare, atatea comori? Ufff….
tristă veste îmi dăduşi…
Da, asa e, nu au cum sa faca concurenta la manga…
Inca un semn ca lumea devine din ce in ce mai anormala.
Madelin, nu putem, pentru că suntem complet singuri. Singuri şi prăfuiţi, bolorosind sofisme şi nonsensuri care pe bună dreptate nu fac decât să jignească aleatoriu. Folosesc pluralul majestăţii şi mă refer la ramurile mele de pe internet.
Nu chiar singuri. Observ ca in ciuda oricaror tentative de evadare lumea se aduna inca in ghemotoace pe la colturile vietilor celor deprinsi cu singuratatea. Nu stiu daca e semn bun sau rau, ori daca e semn sau doar unul din lucrurile alea date, care sunt acolo fara explicatii, fara sa le vrea cineva constient si voluntar.
Am avut si eu gadgeturi, undeva in podul unei case se afla inca pachetelul sigilat, niciodata desfacut, cu pudra pentru luat amprente. Niciodata nu am gasit ocazia potrivita sa il folosesc, poate din exces de imaginatie, convins fiind ca intr-o zi am sa rezolv vreun mare mister folosind minunea din pachetel.
Mai exista un schelet de cauciuc fosforescent, o minge care in interior are o bila, asa ca niciodata nu poti sa prezici in ce directie are sa sara cand o trantesti de pamant, un pistol cu ventuze, o lingura care isi schimba culoarea la caldura si multe alte uitate placeri. Probabil ca punga cu comori, asezata comod in perna de praf a podului, ne va supravietui tuturor, noua, astora, poate chiar copiilor nostri, cu destul de multa probabilitate chiar, din vreme ce atentia lor nu va zabovi prea mult asupra ei.
Lucrurile au viata lor, era vorba de cartiere altadata, numai noi vrem sa credem ca ceva, undeva, va supravietui indefinit, o memorie universala care ne va pastra, vag schimbati, si pe noi, conservati in formolul dulce acrisor al nemuririi.
Copiii care au cules primul Pif de pe un stand de ziare si-au inchis poate atunci urechile pentru povestile pe care le spuneau parintii lor. Milioane de povesti, cu personajele lor fabuloase, un alt Pif, un alt motan, si-au pierdut atunci vietile fara sa lase in urma nimic palpabil. Copiii nostri vor ingropa, peste cincizeci de ani, ultima consola Nintendo si pe Mario, sau vreun arici supersonic, inlocuiti iremediabil de cine stie ce inimaginabila noua generatie virtuala…
Cred ca e o diferenta uriasa si nu sunt sigur ca asta “e mersul lumii”. Ne tot imaginam mersul lumii in sus, nestiind ce e ala “sus”.
Diferenta uriasa este intre cuvantul scris/povestit si realitatea virtuala. Una formeaza, cealalta tampeste. La modul propriu. Astfel ca disparitia a inca unei surse de citit, mai ales pentru copii, trebuie luata la modul propriu. Si la asta ma refeream cand ziceam “anormala”.
Restul, chestiile cu gadgeturi si jucarele pot fi subiecte de eseuri dragute, numai ca perspectiva de peste 50 (30 sau chiar mai repede de fapt) ani a unor cretini cu casca de virtuala nu ma imbie deloc la reverii.
Ştiu, Nusitatu, ai dreptate, e mersul lumii. Dar asta nu mă împiedică să fiu trist. Prea m-am născut la sfârşit de lume, dintr-o lume în care nu aparţineam, îndreptându-mă către o lume în care nu e loc de mine. Sunt bătârn şi nici nu am curajul şi entuziasmul dumitale. Nu-mi rămâne decât să mă agăţ de mizilicurile astea, încercând să le lipesc cap la cap ca să-mi reconstitui viaţa.
Vlad, off-topic, uite ce am gasit intr-un articol: ““Typically, people with psychopathic personalities don’t fear getting caught,” explains Dr. Meloy, author of a 1988 textbook, “The Psychopathic Mind.” “They tend to be very narcissistic with a strong sense of entitlement.””
Asa e? Psihopatii sunt narcisisti si “mi se cuvine”? Invers, daca unul prezinta aceste 2 semne, poate fi labeled ca putand avea personalitate narcisista?
Evident, pot lua cartea aia si read it for myself…
Depinde ce inseamna psihopat. Acum e 4 dimineata si am terminat lucrul, dar promit ca revin maine.
Ochei, deci “psihopatie” era pe vremuri termenul pentru “tulburare de personaliate”. Este încă folosit de medicii europeni, în cadre neoficiale. Din acest punct de vedere, narcisismul e în sine o psihopatie. În Europa, termenul e acum perimat. În America, el s-a restrâns la tulburarea antisocială de personalitate. Şi aici e folosit incorect, pentru că sugerează că aceste tulburări ar fi boli, ceea ce este fals.
Acuma, ca să ai tulburare de personalitate, trebuie să îndeplineşti un set de criterii, şi anume 5 din următoarele:
Desigur, aceste elemente trebuie să nu fie intâmplătoare sau intermitente, ci să consitituie un “pervasive pattern of behaviour” care afectează cogniţia, afectul, relaţiile interpersonale şi controlul impulsului, e inflexibil, afectează semnificativ viaţa omului şi nu e cauzat de vreo boală sau substanţă.
Tulburarea de personalitate antisocială e pusă în acelaşi cluster cu cea narcisică, deci i se recunoaşte înrudirea. Criteriile sunt:
Sigur, anumite trăsături se suprapun more ore less. De exemplu “lack of empathy” şi “lack of remorse”. De asemenea, e probabil frecventă tulburarea mixtă, antisocial-narcisică. Faptul că narcisismul e trecut la “simptome”, arată înrudirea, dar poate şi imperfecţiunea clasificării. E clar că tulburările de personalitate nu se vor o clasificare a omenirii, nici un codex care să explice nişte comportamente exagerate, ci un sitem destul de reducţionist care să-i ajute pe psihiatri să se orienteze în toată complexitatea asta. Psihologia socială poate oferi insight-uri mult mai fine în domeniul ăsta. Ca să nu mai zic că probabil mulţi dintre posesorii acestor tulburări de personalitate se încadrează prost în şabloane şi merită monografii individuale.
No dragilor, cum sa fim singuri, nu ne-am intilnit noi toti aici, in Mahala?
500 de numere!
Io cred că Pinocchio are dreptate. Ştie el ce ştie. Şi-apoi, mă credeţi sau nu, eu am găsit astfel de oameni şi în lumea de dincoace de ecran, şi mă bucur că există şi mi-s tare dragi… poate un pic altfel, pentru că preferă să-şi spună tristeţile faţă în faţă sau să nu şi le spună deloc (şi eu ca ei, oarecum). Chestiune de optică, poate şi de orgoliu. Mai puţin relevant.
Şi apoi, la partea cu interesul copiilor noştri pentru Pif… Cred că te înşeli, Vlad. Eu nu am văzut Pif cel adevărat de prea multe ori până în ’89, pentru că la mine în zonă, “peste gard” de Spitalul 9, ajungea foarte greu, aproape deloc… Dar am citit şi pe dungă colecţia de Cutezătorii din anii ’60-’70 a tatălui meu, tot dintr-un pod, desigur – şi acolo l-am cunoscut şi pe Pif în varianta autohtonă… Şi câtă bucurie găseam în revistele alea, prăfuite şi tocate pe la colţuri, în toate cărţile din pod, de la Vladimir Colin la Nosov… Vezi, unele lucruri nu se schimbă. Şi ce dacă acum puştii preferă să se uite la manga? şi mie îmi plăceau, la vremea lor, dar asta nu m-a împiedicat să recitesc Cireşarii de vreo 250 de ori…
dupa insiruirea de simptome, vin si eu cu o nelamurire banala, vazuta intr-un film amintita: empatia fortata fata de personaje in viata reala, personaje pe care nu le suporti din motive limpezi, da dovada de masochism sau de inceputul vr`unei psihopatologii? am zis viata reala? am zis.
imi amintesc de pif, dar colectia mea de cateva zeci-poate 100- de exemplare cuprinde aventurile lui mickey mouse si donald duck, preferate scrooge mcduck 😛 uite asa imi amintesc razboiul din familie cand cumparam un numar nou, care citeste primul si inhala mirosul de la tipografie. hihihh, merg sa scot colectia.
vlade, nu stiu daca esti adeptul jumatatii pline a paharului, dar sa stii ca multi sunt cei care nu s-au nascut in secolul potrivit. studiaza tu Calitatea Vietii langa oameni de calitate- si aici s-au adunat intr-o bucatica de mahala- si vezi daca secolul te face pe tine, sau tu pe el. ups! am ajuns sa-ti dau si tie sfaturi :)) scuze!
Dar Arthur le phantome justicier et les 3 mousquetaires ? Le Cardinal de Trichelieu, Constance Bonaterre… Putem sa-i restituim lui Cesar. Hopsieu este o psihopatie ? C’est grave, docteur ?
merci, vlad!
paragraful cela era dintr-un articol despre madoff, dar e bun pentru mai multe contexte.
Adieu, Pif.
Ne vom aminti de tine, cu siguranta…
Sper ca Asterix si Tintin mai sunt in tipar (viata)…Si de cand am devenit anglofona din ratiuni geografice l-am descoperit pe Garfield si l-am re-descoperit pe Charlie Brown.
Apoi eu stiu un adolescent care in ciuda faptului ca e mare fan Naruto tot il iubeste pe micul print. Deci mai exista speranta…
– total uoftopic –
pentru ca te-am retinut ca fiind un meloman inversunat, iti recomand cel mai minunat post de radio cu muzica clasica (serios de nu !): http://theclassicalstation.org/internet.shtml
si ai si programul zilnic – pe ora californiei. Sa-mi zici daca nu am avut dreptate!
Trestie, într-adevăr, fenomenal radioul! Multumesc mult! Cred că o să-i pun un link pe aici.
WE, cu plăcere.
Annamari, din câte ştiu, dintre cei doi creatori ai lui Asterix, unul supravieţuieşte, Albert Uderzo, are 81 de ani, şi încă creează. Ultimul album, Asterix – Le ciel lui tombe sur la tete, e din 2005.
Herge, tata lui Tintin, a murit de mult săracu. Ar fi avut peste 100 de ani. Iar Tintin ar fi avut astăzi aproape 80 de ani. Rămâne însă un mare clasic.
B.deComp, nu ne ajunge spaţiul să enumerăm pe toţi cei care s-au perindat prin revista Vaillant şi apoi Pif, şi sigur am uita pe careva.
Simina, peste 500. Cel mai mândru sunt de colecţia de Vaillant din 1958, legată în piele.
@All, mulţumesc, m-aţi făcut să mă simt mai bine.
Cand era Miruna mai micuta, ne spargeam tot familionul in figuri ca ce jucarii bengoase sa-i mai luam, sa se simta copilul in randul lumii. Si a primit una mai moderna decat alta, d’astea, manga gen. Si nu se juca cu ele deloc. Pana mi-a trecut prin cap, nustiu cum, creca zana buna a mamelor disperate, sa-i dau o sticla de plastic, mica, obisnuita (de apa plata), goala, cu dop cu tot. A fost fericirea vietii ei, vreo cateva saptamani. Manca cu sticla aia, statea pe olita cu sticla aia, dormea cu sticla aia.
Iar de mos Nicolae asta ultimul i-am luat o pisica patrata care merge invartita de cheita (si canta). Azi a venit incantata sa-mi zica: mama, inca mai merge pisica mea!
Si ceteste Micul Print si Peter Pan, din proprie initiativa.
Daca fac *io* o ceainarie (sau o tzuicarie, that is), vii cu Pifurile alea imbracate in piele?
Trist. Ou etes vous, Nestor ? Pas d’lentilles. Mlouf ? Tonton ? Tante Aghate ?
Les nieges.
Viu!
Hei, asteptati-ma, vin si eu!
Tare as fi vrut sa te pot contrazice cu totul, Vlad, adica si in ce priveste degradarea povestilor iubite de copiii din ziua de azi si, eh, manga. Dar si eu cred ca asa e. In plus, sunt oricum un mare nostalgic al lui Pif. Prinzessa mea a crescut cu Barbie, manga si Tamagochi, care si mie si Colombinei ni s-au parut sinistre. N-am avut ce sa facem.
Totusi in acea perioada l-am descoperit pe Janosch, care are niste carti pentru copii absolut adorabile: “Scrisori pentru Tigru”, “Hai sa descoperim o comoara”, “Ce frumos e in Panama”…
In “Panama”, Ursuletul si Tigrisorul, care erau buni prieteni, descopera o ladita de lemn in care fusesera banane si pe care scria “Panama”. Se gindesc ca in Panama trebuie sa miroasa peste tot a banane si sa fie cu totul si cu totul minunat. Si atunci o pornesc intr-acolo. De fapt, merg o vreme in cerc, intilnesc tot felul de personaje, printre care si Cirtita care avea in vizuina ei o canapea de plus, si se intorc dupa citeva zile de unde plecasera. Atunci isi dau seama cit de frumos era la ei acasa.
Poate ca ar fi fost mai bine sa ramina de la inceput acasa? Nuuuu. Daca ar fi ramas acasa nu ar fi vazut atitea, nu si-ar fi facut atitia prieteni, si mai ales nu ar fi stiut niciodata ce minunat e sa ai o canapea de plus…
😉
io personal cred ca WE si vlad sunt prea severi cu “tineretul din ziua de azi” si generatia manga/virtual. E o chestie pur si simplu umana, la adolescenta credem ca numai noi intelegem lumea, iar la dupa adolescenta credem tot aia. Lumea in schimb se schimba fara sa ii pese de noi. Fenomenul manga/virtual/informational nu e cu nimic mai diferit – in esenta – de fenomenul “comics” (Pif) sau de fenomenul “a citi”. Asta cu cititul, we take it for granted cam tare (domne, nimeni nu mai citeste ‘in ziua de azi’, toti se uita la mobil si internet), uitand ca “cititul” e un fenomen extrem de recent. Ma refer, evident, la cititul ca numitor comun. Recent, cel mult doua-trei generatii.
Fiecare, dar absolut fiecare generatie crede, la indiferent ce varsta, ca detine un soi de adevar absolut. SI, in functie de varsta, este “voi nu intelegeti, sunteti babalâci” sau “tinerii pe vremea mea”.
La modul concret nu s-a dovedit nicidecum ca manga sunt mai periculoase decat Pif sau televizorul mai periculos ca cititul.
pif… pai pif avea si valente educative, mes chers… era revista editata de baieti cu simpatii de stanga, asa ca era cumba obligatoriu sa bage si ceva chestii de cultura generala pe langa povestile de acolo.
in pif l-am cunoscut pe Corto. pif venea in ziua de marti, adica in ziua aia care urma dupa luni asa ca, din clipa in care ma trezeam cu el la cutia de scrisori, saptamana capata gust.
acum, insa, ce sa zic: bedeuri misto mai erau si pe atunci si mai sunt si acum – putem gasi cate ceva legat de productia francofona contemporana la http://www.bdgest.com. vreau sa spun ca sunt baieti valabili si acum.
pif, insa, a fost fereastra deschisa (unica! de acest gen) spre ALTCEVA din timpul copilariei noastre. cutezatorii incepusera si ei cu niste chestii super, numai ca, la un moment dat, cineva le-a tras heblul – erau acolo niste bedeuri senzationale: spionaj pe insula aeda kaleh cu un mare delincvent care transmitea mesaje morse dansand step…
a fost o ocazie ratata de-a noastra, pentru ca bedeurile din cutezatorii erau foarte foarte misto. oleoleo se chema acel personaj… oleoleo si mai era ceva cu argint-viu, nu va amintiti?
Mie mi-au placut aventurile lui Minitehnicus — parca Radu Marian il chema pe autor… oare ce s-o mai fi intimplat cu el?
Ok, am aflat 🙂
http://www.salonbd.ro/invitati/11-radu-marian.html
In poza asta, seamana cu unul din personajele lui, hihihi…
Uite Vlad, ca sa te simti si mai bine – http://www.houblon.net/article.php3?id_article=3355 . Atentie, copyright pentru 2009 🙂
hihi – http://www.bdgest.com/chronique-3332-BD-Pinocchio-(Winshluss)-Pinocchio.html
Nu înteleg ce se întâmpla. Linkul corect ar fi : http://www.bdgest.com/chronique-3332-BD-Pinocchio-(Winshluss)-Pinocchio.html
Oare va iesii ?
😛
Asta nu era un smiley zimbaret, ci unul care scoate limba. Heh.
Sigur că Tapirul are dreptate. Dar eu aici plâng doar revista Pif.
Of, ce veste trista mi-ai dat Vlade!
Adevarul este ca Pif a facut parte din copilaria multora dintre noi. Anul trecut am cautat ca disperata Aventurile lui Habarnam. Am fost tare trista ca nu am gasit cartea. Asta-i viata …
Sper ca viitorii tai copii sa-ti aprecieze colectia cu Pif la adevarata-i valoare.
O seara buna!
PS: Doc, nu mai sta noaptea pana la 4 dimineata! Sa-ti explic cum e cu melatonina si somnul?! 🙂
Păi ce să fac dacă am de lucru?
Te cred ca ai de lucru, dar daca te culci la 4 si te scoli la 7 sa mergi la spital unde crezi ca o sa ajungi? La spital ca pacient. Te distrugi. Gandeste-te la copiii aia pe care vrei sa-i ai candva si care o sa aiba nevoie de un tata.
Asta ti-o spune una care-si mananca sanatatea intr-o multinationala! In meseria mea nu prea ai ce face, asta e.
Eh, oi supravieţui io, nu e aşa de grav. Niciodată nu am avut nevoie de mult somn.
Ok, ok. Acu’ esti inca tanar. Vorbim dupa ce treci de 30.
Bonne nuit, servici usor maine si inspiratie maxima pt dulcea mahala.
Tapirule, altii o spun ca uitatul la teveu, la youtube si jocurile pe computer tampesc. Altii o spun ca lumea o ia in jos, datorita faptului ca nu se mai citeste. Altii o spun ca in general cititul este din ce in ce mai putin intalnit. Pe orice fel de suport. Si tot altii o spun ca lumea este din ce in ce mai usor de manipulat in scris.
Eu repet ce se spune. De dovedit s-a dovedit, am tot zis pe chestia asta, daca spui asta (ca nu sunt dovezi) acum, e clar cat de mult sunt luat in seama, sau cat de mult vorbesc la pereti. Nu am pretentia ca sunt “sage” sau related – departe de mine asta, dar e cam aiurea sa vezi asemenea comentarii cand stii ca ai scris (si vorbit) despre asa ceva timp indelungat.
Eu nu sunt aspru cu vreo generatie sau cu cineva, poate doar cu mine, ci sunt doar ingrijorat. Nu am cum sa fiu aspru cu generatia “tanara” pentru simplul motiv ca am predat ani buni, asa ca i-am cunoscut first hand. Si imi place sa predau.
Cititul si scrisul se cunosc de vreo cateva mii de ani, nu de 2-3 generatii. Tu poate vorbesti de generalizarea educatiei, aia este cu totul altceva. Ca Romania e cum e, asta nu inseamna ca strabunicul oricui de pe lumea asta a fost un analfabet. In plus, sau minus, nu exista televizorul si nici realitatea virtuala. Si exista <b>povestea</b>, care vad ca dispare si ea. Insusi conceptul de poveste acum e folosit in orice sens decat cel bun.
uite, de ex. asta.
http://www.newyorker.com/arts/critics/atlarge/2007/12/24/071224crat_atlarge_crain
Hm, au existat si exista culturi in care nu se scrie, sau in care scrisul era interzis din motive foarte clare.
In alta ordine de idei, stra-stra-stra-stra-stra-stra-stra-bunicii analfabeti se duceau la biserica, la Voronet, sa zicem, si se uitau la fresce. Apoi, banuiesc, le mai explica cineva ce se vede acolo, si stateau de vorba despre asta ca mos Ion Roata despre unire. Poate ca era mai bine decit uitatul la tembelizor? Pentru ca, la urma urmei, teveu sau fresca pe perete de biserica, important e sa-ti pui mintea sa lucreze.
Cit despre povesti: Nu, ele nu dispar, si dovada o avem in fata ochilor.
hm…nu stiu daca era chiar asa cu voronetul/frescele. anyway, asta e o alta discutie.
dar, doar din curiozitate, daca fresca e televizorul, atunci cine era Andreea Esca? sau Bahmuteanca?
Aici nu sunt povesti, cel putin nu in sensul despre care vorbeam.
WE, nu iti contest tie autoritatea sau cunostintele. Spun doar ca ma indoiesc (si ca si mine si altii, care ca si altii ai tai au facut cercetare serioasa) ca chestiile de care vorbim au efect negativ si ca o “luam in jos”. Am si eu suficient de multa doxa la cap si cunostinte de specialitate eu insumi sa fac afirmatii mature si acoperite stiintific – aici si eu pot sa zic ca ignori chestiile astea, background-ul meu. Daca vrei discutam studiile alea studiu cu studiu si incercam sa le montam/demontam. Incepand cu conceptualizarea si operationalizarea outcome-ului (luatul in jos si tampitul – adica cum? IQ? Behavioral problems? Other things? Educational outcomes? – pai astea din urma nici nu le poti folosi in comparatie, pentru ca educational outcomes ale unei generatii nu mai sunt comparabile, din punct de vedere conceptual si operational, cu cele ale generatiei urmatoare sau anterioare. Orice masuratoare de outcomes este extrem de dependenta de contextul cultural si istoric, si nu prea se pupa de la o generatie la alta, asa ca e greu sa faci comparatii valide)
Am fost foarte atent cand am zis “sa nu fiu inteles gresit” si ca ma refer la cititul ca numitor comun. Sper ca esti convins ca stiu si eu ca scrisul si cititul exista de catava mii de ani bune. Eu ma refer la fenomenul in masa, “nu se mai citeste” – nici acum 100 de ani nu se prea citea (adica citeau foarte foarte putini in mod constant), cititul in masa si corolarul lui, “nu se mai citeste” sunt fenomene extrem de recente, istoric. Asta ma face sa fiu extrem de reticent cand analizez outcomes pe baza lor.
asta e irelevant. Vorbim de masuratori la nivel de aggregate, de grup, si nu la nivel individual. Statistica, dupa cum bine stii, nu se bazeaza (si nu se interpreteaza) pe cazuri individuale.
Eu spun doar atat, nu cred ca s-a dovedit ca mediile astea noi au efect negativ (in mod global, evident, ca despre asta vorbim, nu studii de caz). Cred asta din mai multe motive, dintre care unele le-am exprimat deja. Iar cand zic “cred” o spun ca academic, nu ca parere pe strada. Evident, nu pretind ca opinia mea e adevar absolut, dar nici nu accept sa fie dismissed pe motivul ca nu ar fi stiintifica.
o părere de la galerie: <a href=”http://www.imdb.com/title/tt0112990/”>Evidence</a> – Godfrey Reggio
Elfu’ si Tapiru’ imi aduc aminte de poezia aia:
`Tweedledum and Tweedledee
Agreed to have a battle;
For Tweedledum said Tweedledee
Had spoiled his nice new rattle.
Just then flew down a monstrous crow,
As black as a tar-barrel;
Which frightened both the heroes so,
They quite forgot their quarrel.’
No, si acuma mai trebuie sa gasim cioara… Stiu eu un candidat, dar a zis ca nu mai vine pe aici niciodata. (hihihi)
De fapt aveti dreptate amindoi. Lucrurile se mai pot vedea si altfel: Lumea o ia in jos, dar din motive care nu au mare lucru de a face cu cititul. Daca cititul o ia si el in jos (probabil ca depinde pe ce scala de timp privim lucrurile), atunci ar fi si el o consecinta a aceleiasi cauze pe care ne facem ca nu o cunoastem aici. Statistic, imaginea de ansamblu este asemanatoare cu corelatia dintre natalitate si numarul de berze (care, stim bine, sunt cele care aduc copiii) sau intre numarul de la pantofi si venit (adica traim pe picior mare sau viceversa).
Eh, cred ca e cazul sa organizez un mic dejun, asa nu mai merge. (Macar de mi-ar spune miine ca nu mai am colesterol.)
Tapirule, tu ai citit articolul ala care l-am dat eu? Nu cred, caci nu ai mai fi scris postul ala lung. Ai acolo (in articolul publ. in the newyorker) ce vrei tu. Demonteaza-le daca ai timp/chef.
he, imi dai idei cu efectele astea spurious. Daca e sa ne luam dupa definitia lui Fukuyama cu luatul in jos (the great depression, alea), luatul in jos coincide exact cu generatiile la care cititul a devenit numitor comun.
Mai e corelatia intre nivelul criminalitatii in Chicago si nivelul consumului de inghetata. cercetatorii inca se chinuie sa afle care o produce pe care. Io cred ca criminalii, dupca ce fac crime, se trateaza cu o inghetata sa celebreze. Sau o fi zaharul din inghetata care ii face pe criminali sa faca crime?
ok, o să îl citesc. Dar nu cred că un articol poate aduce lumină. Skimming very fast, scrie că americanii nu mai citesc. Da, dar nu ASTA contest eu. Eu contest ideea in sine ca “nu mai citesc” e egal cu “o luăm în jos”. Si contest ideea ca cititul este o măsurătoare bună pentru un astfel de outcome (degradarea societatii, luatul in sus sau in jos).
WE, tu ai citit ce am scriu eu? Că văd că trebuie să mă repet. Tu ai spus, clar pe alb, ca “manga ne tâmpeşte”. Eu asteptam o demostrare a ipotezei asteia.
retrag afirmatia pe care <strong>nu</strong> am facut-o. <span style=”color: white; background-color: #50ccc5;”>manga</span> nu ne tampeste. unu, pentru ca nu sunt fan al acestui gen. deci, daca ma tampesc nu e datorita desenelor <span style=”color: white; background-color: #50ccc5;”>manga</span>.
doi, true, nu am date despre <span style=”color: white; background-color: #50ccc5;”>manga</span>.
trei, true, <strong>nu</strong> am spus ca <span style=”color: white; background-color: #50ccc5;”>manga</span> ne tampeste. am zis “<span style=”color: white; background-color: #50ccc5;”>manga</span> evident ca ar castiga batalia cu pif ” si ca asta e semn de anormalitate. <strong>o singura data</strong> am pomenit de <span style=”color: white; background-color: #50ccc5;”>manga</span> in tot threadul asta. dar ce conteaza ca <strong>nu</strong> zic anumite lucruri, se practica chestia asta, mai ales pentru cititorii neatenti, care sunt mai multi decat credem: spui ca X a zis ceva, X nezicand de fapt acel lucru. o alta metoda folosita e sa zici jumate din ce a spus X, adaugand ceva de genul “pentru adevarul istoric” sau related. nu conteaza ca ai formulat un sofism, conteaza poise-ul cu care zici.
acum serios, cam ce zic aia in articolul acela, sustin si eu: un mediu in care esti pasiv si creierul ti-e inundat de imagine dar tu nu participi cu nimic, face rau. am zis de televizor, am zis de realitatea virtuala, am zis de youtube. dar <strong>nu</strong> de <span style=”color: white; background-color: #50ccc5;”>manga</span>. vlad s-a legat de <span style=”color: white; background-color: #50ccc5;”>manga</span> si nu eu. dar nu conteaza asta. conteaza sa spui opusul cu suficient poise si de suficient de multe ori.
retrag afirmatia pe care nu am facut-o. manga nu ne tampeste. unu, pentru ca nu sunt fan al acestui gen. deci, daca ma tampesc nu e datorita desenelor manga. doi, true, nu am date despre manga. trei, true, nu am spus ca manga ne tampeste. am zis “manga evident ca ar castiga batalia cu pif” si ca asta e semn de anormalitate. o singura data am pomenit de manga in tot threadul asta. dar ce conteaza ca nu zic anumite lucruri, se practica chestia asta, mai ales pentru cititorii neatenti, care sunt mai multi decat credem: spui ca X a zis ceva, X nezicand de fapt acel lucru. o alta metoda folosita e sa zici jumate din ce a spus X, adaugand ceva de genul “pentru adevarul istoric” sau related. nu conteaza ca ai formulat un sofism, conteaza poise-ul cu care zici. acum serios, cam ce zic aia in articolul acela, sustin si eu: un mediu in care esti pasiv si creierul ti-e inundat de imagine dar tu nu participi cu nimic, face rau. am zis de televizor, am zis de realitatea virtuala, am zis de youtube. dar nu de manga. vlad s-a legat de manga si nu eu. dar nu conteaza asta. conteaza sa spui opusul cu suficient poise si de suficient de multe ori.
sorry for all that junk. am uitat sa pun cuvantul antispam, textul mi s-a intors cu toate tagurile si am crezut ca vor fi interpretate daca il postez asa.