Peste câteva zile intru în al 5-lea şi ultimul an de rezidenţiat. (Notă: în afară de blog, am şi un serviciu, acela de rezident de psihiatrie). Până acum, şi mai ales în ultimii 3 ani şi jumătate, am evitat soigneusement participarea la viaţa de rezident, alta decât cea strict spitalicească. În timp ce mulţi colegi profită din plin de această studenţie prelungită, eu am redus socializarea la minimum. Din anul 1, din vremea când aveam încă un entuziasm faţă de ideea de a face parte din comunitatea medicală, nu am mai fost la congrese, nici la manifestări de vreun alt fel. Nu că n-am putut, nu am vrut. Nu le văd rostul (în ziua de azi, am toată informaţia de care am nevoie la îndemână) şi nu simt nicio pornire către ele. Un fel de exil voluntar. Asta cu siguranţă va arăta foarte urât pe CV. Nu scriu articole în reviste de specialitate: asta e şi mai grav şi va arăta şi mai rău pe CV, însă mi se pare că sunt mult prea departe de momentul în care poate voi avea ceva de spus care să intereseze restul comunităţii psihiatrice. Prea multe de învăţat, între timp. Încă administrez un grup de discuţii pentru rezidenţi, un grup mare şi activ, dar nu mai am intervenţii în el, decât foarte rar. Îmi dau seama că nimeni nu are ce face cu părerile mele, şi probabil pe bună dreptate.
În afară de cei câţiva prieteni adunaţi în rezidenţiat, nu mă simt apropiat de “breaslă”. Nu mă identific cu profesia: deşi în momentul în care sunt cu pacientul în faţa mea şi o practic efectiv, mă dedublez cum se întâmplă cu mulţi colegi de ai mei şi mă transform într-un psihiatru, în tot restul timpului vieţii mele nu mă gândesc la mine ca la unul. Cu toate astea, sunt unul, iar simpla detaşare mentală nu mă scuteşte de partea mea de responsabilitate faţă de ceea ce se întâmplă în jurul meu, sunt conştient de asta. Între timp, simt o repulsie sinceră faţă de însemnele stereotipe medicale (halat, stetoscop, etc) nu faţă de utilitatea lor, bineînţeles, ci faţă de semnificaţia lor simbolică.
O fi bine, o fi rău, nu ştiu. Trăiesc de mult timp cu un sentiment de nemulţumire în privinţa asta, uneori mai slab, alteori intens, dar mereu prezent. Simt că trebuie să schimb ceva. Nimic din cele scrise mai sus: tot nu o să mă duc la congrese şi simpozioane. Nici nu voi fi vreodată genul de “lider de opinie”, nu mă văd devenind un activist medical. Altceva, dar ce?
Totdeauna m-am intrebat care sunt spatiile in care s-ar regasi pacientii de la psihiatrie. Nu pot sa cred ca suportul spatial ce li se ofera in prezent ar avea alt rol decat sa le accentueze trairile negative/de inadaptare. In concluzie, si nu ca sa iti rezolv in vreun fel problema (avand in vedere ca am perceput intrebarea ca pe una retorica), mi s-ar parea extrem de interesant si nou pentru Romania, sa incropesti un fel de baza pentru acest program de arhitectura, in urma discutiilor cu pacientii tai.
… un griot ?
tu vrei acum sa-ti dam o idee de afacere, ai? :)) mai era unii pe undeva care asta vroiau.
daca te pui d-acum sa socializezi- nu doar in blog si ca admin de grup funny de discutii dezaster- poate ca afli ce vrei sa afli; nu garantez ca o sa fie ceva nou, poate ceva uitat.
ce vad eu dincolo de psihiatru care a incercat sa faca practica si pe colega domniei altora-hmm- e un om avid de cunoastere. asta cunoastere are advantajul ei, asta in cazu in care dupa atatia ani de medcina si studiu individual si carti prafuite nu ai inteles ca viata-i misto chiar si fara sa faci nica. sau poa ca ti-e frica de viitoarea gura a nevestii- i-o zic sa o iei- si te pregatesti de pe acum psihic si sufleteste pt umilinta prin care trece unui barbat docil, invartit pe dejet, ai? ca asa-i bine!! tapiru ce zice?
acum serios, io maine-poimaine termin si parca nu-mi va ajunge nici 100 de ani cat m-am decis sa traiesc ca sa duc pana la capat planurile deci, o sa zici ca sufar de obsesia planurilor, dar , nah, daca am multe idei…invata de la mine, henric fiule!
B. de Comp., ideea cu griotul e excelentă.
Ştie cineva de ce nu mai scrie Madelin?
Si mie mi se pare uneori stranie pielea in care ma strecor cand sunt la munca. Si apoi sunt momentele alea cand iti dai seama ca timpul pe care il dedici unei ocupatii e insuficient, te gandesti ca ar trebui sa faci mai mult si te impiedici in consideratii asupra scopurilor finale ale deciziilor tale: de ce fac ce fac? oare vreau sa merg pe drumul asta? si daca da, atunci oare n-ar trebui sa ma asez in coloana potrivita, sa marsaluiesc dupa model, sa execut pasii potriviti? Si totusi ramai cu senzatia ca drumul, saracu, e potrivit, dar tu nu esti…dar oare te-ai potrivi mai bine altundeva? pai de unde sa stii daca nu incerci?…da, dar ca sa incerc alt drum tre sa ies de pe asta pe care merg acu, cine stie, poate ma ratacesc, daca nu ma mai pot intoarce?…
Cateodata ma gandesc ca motivul pentru care am ales meseria asta e o ura profunda fata de oameni. Si asta e mecanismul meu de coping, stii tu, ca la oamenii aia carora le place sa dea foc si se fac pompieri.
Mai am si alte concluzii, legate de toti oamenii diferiti care sunt inauntrul meu si fac cu randul la pupitrul de comanda, fiecare cu dorintele si nemultumirile lui…
Ei, ce-o fi o fi. Altcevaul e un fel de piatra filozofala. Cand afli ce e altcevaul asta sa nu spui nimanui. Ce ne-am face daca toata lumea s-ar potrivi, brusc, in viata anume pregatita pentru ei? Ar fi ca si cum o mare cheie s-ar rasuci in mecanismul complicat al sortii si cine stie ce usa grozava am deschide?…
Vlad, nu stiu daca te-ai gindit vreodata la asta, dar ideea de a fi “rezident de psihiatrie” are un anumit humor… Imi aduc aminte de un coleg psiholog, care s-a dus la o sedinta de proiect in zona de maximum security a spitalului de psihiatrie. Adincit in discutii, a uitat de timp, pina cind s-a trezit cam de unul singur si aproape de miezul noptii. Pe urma isi imagina ca se duce la paznic si ii spune: Ma numesc Cutare, sint psiholog si as vrea sa ies de aici daca se poate. Si pina la urma chiar a reusit sa iasa 🙂
Nu stiu de ce nu mai scrie Madelin, vad ca nici la mailuri nu raspunde. Chiar, ce zice Tapirul?
In rest, ceva parca-parca imi aminteste de Doru… Numai A. ne mai lipseste, hihihi…
Ah da, mai era ceva: conferintele. Cineva spunea ca lucrurile cele mai interesante dintr-o conferinta se intimpla pe coridoare. Incearca prin prisma asta.
Da, de acord cu coridoarele. Mie ideea asta mi-a insuflat-o David Lodge. Conferintele si simpozioanele sunt orice numai educationale nu. Da’ cica dau bine la CV, asta-i adevarat. Cred ca dovedesc ca stii sa petreci si poti sa faci fata cu curaj interminabilelor mese de dupa si proastelor maniere ale colegilor. Deci, spirit de echipa…
nusitatule, te contrazic. nu ura fata de oameni te-a adus unde esti acum. nici dragostea macar.
chiar azi discutam cu infirmiera de pe sectia unde am terminat azi stagiul si imi povestea din experienta avuta la psihiatrie, cazurile care au socat-o, cunostintele intalnite acolo. incerca si sa ma linisteasca, promitandu-mi ca vor fi majoritatea sedati, deci nu agresivi. dar stau si ma gandesc, nu agresivitatea lor ma sperie, ci faptul ca o minte se va deschide in fata mea, expunandu-si intimitatea in fata mintii mele; se va arata atat de fragila si vulnerabila incat m-as putea trezi cu o minte la fel de fragila. ca as putea trece prin diverse personalitati, bine conturate, ca la carte luate la discutii in capitole separate. dar, stai sa pun punct. teama mea, ura, diverse personalitati iau nastere din ceva, din exact ce incercam sa spun mai sus: ca viata e misto si fara sa-ti doresti ceva mai mult decat sa te bucuri de ea. si de aici, porneste o adevarata filosofie practica.
Madelin a descoperit o noua carte de bucate si pregateste ea ceva bun. tapiru e dupa bere. 😛
Proaste maniere?! Chiar n-am vazut niciodata asa ceva la o conferinta, nici in Romania, nici aiurea. Iar pentru CV poti sa la uiti, in afara cazurilor in care sint intr-adevar mari si foarte selecte. Mese de dupa? Am fost odata la una… n-am mincat niciodata si nici nu cred ca voi mai minca vreo data asemenea bunatati. Era undeva in Vrancea, in mijlocul unei paduri de pini, la o tabara de copii, unde scria la intrare “Va rugam inchideti poarta ca altfel intra lupii si ursii inauntru!”
Pinocchio, la conferinţele româneşti de medicină, dacă nu e mâncare, nu e nimica. Cât despre proaste maniere, ha, that’s an understatement, din câte am văzut eu. Dar nu contează.
Nusitatu, m-ai lăsat bouche-bée cu comentariul dumitale. Nu numai că m-a făcut să mă simt mult mai bine (începe să fie un avantaj major al blogului), dar ai zis nişte chestii 🙂 “Cateodata ma gandesc ca motivul pentru care am ales meseria asta e o ura profunda fata de oameni.”. Dragii miei, eu îl conosc pe nusitatu. E incapabil de ură. Mă rog, nu ştiu ce îşi imaginează el că e ura, dar cu siguranţă nu a resimţit-o în veaţa lui 🙂 Dar ce e cu adevărat uimitor, şi un mare secret, e că într-adevăr, unii oameni se fac medici exact din motivul ăsta. De asta mi s-a tăiat respiraţia când am citit ce ai scris, mon ami. Dar nu-şi dau niciodată seama. Sau îşi dau, pe undeva, dar se consideră cu totul îndreptăţiţi.
Sprite, uite ce comentariu mişto ai scris! Felicitări!
mai sus voiam sa scriu ca ura, teama, alea din exact linistea interioara nu provin. nu stiu ce ma grabesc la postat ca fata la maritat. 🙂
pinocchio, Dumnezeu singur a facut lumea de unu singur. comunicarea in pauzele de la conferinta nu se face de unu singur. si cum oamenii au devenit solitari in fata calc, au devenit si introvertiti, dupa parerea mea.
Colocvii si seminare, conferinte si congrese – dificil de estimat raportul între comunicarea formala si cea informala. Din contra, sânt foarte usor identificati cei specializati într-una din cele doua forme. Dar ceea ce-mi produce cu adevarat o mare placere este decriptarea ciolanarilor, fripturistilor si sarmalagiilor. Fiecare sub-categorie ar merita un post. Ce zici Vlad ? Mai exista un punct de vedere care permite identificarea altor trei grupe, fiecare specializate în : a pune sare pe rana, a fluiera în biserica si calca în strachini. Reprezinta totusi o franje efemera, caci adesea se retrag (sau sânt împinsi), identificânduse cu capitanul Nemo 🙂
maitre! io am terminat cu rezidentiatul de mult, de vreo 15 ani, si cu toate astea, conferintele si congresele tot imi dau o senzatie de greata.
ma refer la cele locale, mai ales. rar am asistat la o conferinta al carei scop chiar era difuziunea informatiilor. cel mai adesea, la conferintele locale am asistat la platiri de polite, la bifat actiuni etc.
pe de alta parte, la cele doua conferinte cu extrangeros la care am participat, sa stii ca a fost, cu adevarat foarte bine si util. profii de afara erau oameni normali, aveau ce noutati sa prezinte sio o faceau intr-un mod natural, nu de maniera: io vi-s tartor, bah, cacaciosilor! chiar si cand aveau controverse, acestea functionau intr-un cadru circumscris de savoir parler, cu formule de adresare politicoasa etc.
ce sa-ti spun… la ultima conferinta la care am partivcipat, NUMAI cu colegi romani, am avut una dintre cele mai tari senzatii de repulsie. ma uitam la colegi si resimteam exact ceea ce ai spus in post dar, acest lucru se intampla, cred, pentru ca (mi-am imaginat eu) le vedeam firele de marioneta prin care isi afisau “persona”. medeicul roman, si-mi pare rau ca o spun, se considera, pe mai departe, depozitarul unui fel de drept de veto in fata pacientului sau, in fata colegilor si in fata lumii intregi. el, medicul roman, paseste intr-un anumit fel. el, medicul roman, vorbeste numai cu greutate. el, medicul roman, are un oarecare grad de aroganta si de ostentatie.
fireste, nu toti sunt asa, numai ca cei ce nu sunt asa sunt intr-o nemaipomenita minoritate. cand doi profi (unul din state si unul din franta) au pornit controversa la congresul de chirurgie toracica de acum 3 ani, moderatorul sedintei (un neamt) i-a intrerupt dupa vreo cinci minute, invitandu-i sa continue discutia la cafea, DESI CEI DOI AVEAU CE SA SPUNA!!!!
numai ca, desi aveau ce sa spuna, atmosfera in plen se tensiona, ceea ce impieta asupra bunului mers al lucrarilor.
asta e diferenta. la noi, daca X spune tampenii sa reinventeaza apa calda, toata lumea il lasa sa bata apa in piua, mai ales daca o face cu emfaza. sa nu uitam ca studiile, chiar superioare, nu tin loc de faimosii sapte ani de acasa. cum ai vrea sa fie medicii care se ridica dintr-un popor care nu mai da buna ziua, care nu-si cere scuze, care nu permite batranilor sa se aseze pe scaune etc? colegii nostri doar au citit mai multa medicina decat restul conationalilor – altminteri, ei nu se adapa de la un alt sistem de referinta, adica de la unul normal.
medicul roman se da ciumec, pricepi, mon cher?
pe de alta parte, nu toti doctorii sunt cadre universitare – nici la noi, nici aiurea. medicina este o chestie practica si nu toti trebuie sa fim profesori, unii dintre noi avand ca sarcina exclusiva sa imbunatateasca starea de sanatate a pacientilor lor, in masura posibilului.
pe de alta parte, sa stii ca un congres serios iti da informatie utila, chiar foarte utila. si nu numai de pe culoare. mai ales ca nici nu vei vedea fitele locale.
try it just once!
scuze ca m-am intins atat, te rog…
@Vlad: Mai, stai asa, eu sunt teribil, zau asa, cumplit cand ma cuprinde ura, sa stii. As tranti si usi numai ca aici nu se poate ca toate usile au cilindri hidraulici si se inchid asaaaaaa, usureeeeeel, dai sa le trantesti si ele fishhhhhhhhhhh-clic si toata lumea zambeste, n-ai la cine sa tipi…Ma rog, de aia s-o fi adunat ea ura ca n-are pe unde sa scape…Dar multumesc pentru incredere.
@Sprite: nu ura, nici dragostea, atunci o fi soarta, ori vreo alta emanatie sentimentala… Viata îi misto, zau asa, tare bine ai zis-o.
@Pinocchio: Din pacate si eu am dat peste maniere proaste, adevarat ca numai in Romania pentru ca numai acolo (si extraordinar de rar) am dat pe la conferinte. Am ajuns sa cred ca ceea ce aduce oamenii la conferinte medicale (adica grosul oamenilor ca sa fim corecti) e de multe ori o sponsorizare de la o companie farmaceutica si promisiunea unui sejur departe de casa, departe de familie, de serviciu, de responsabilitati,…aaaa…si bineinteles ca tre sa fim la curent cu ultimele noutati, nu-i asa?
Fara indoiala asta nu tine in vreun fel de medici, ori de romani, de vreun defect esential al nostru ca rasa, mai degraba e o caracteristica universala a participantului la conferinte de oriunde. De asta am si zis de David Lodge. Asa ca sa nu mi-o luati in nume de rau.
Pfiuuu, Vlad. Mi-ai luat o piatra de pe inima cu postul asta. Si eu refuz de vreo 2 ani socializarea cu colegii si “sa dau bine” la conferinte.
N-am renuntat, in schimb, la halat. Desi, atunci cand vorbesc cu cate un pacient mi-l dau jos. Eu spun ca-mi sunt necesare buzunarele lui (pline mai tot timpul, de altfel), dar eu stiu? O fi un pic de grandomanie si-n mine.
Ma tot intreaba diversi ce voi face dupa rezidentiat. “Uite ca acum e gata, ce-ai de gand sa faci? Ramai acolo, te-ntorci acasa?” Eu ridic din umeri si le spun ca va fi bine. Si chiar asa cred.
Si uite ca intre timp postase si Dl. Corn, si eu l-am contrazis fara sa vreau. Continui sa ma mentin moderat totusi. Moderatia asta o fi venind din rezerva de patriotism a emigrantului care se simte cumva vinovat ca a dezertat.
(scuze de offtopic, dar, vlad, as avea cateva intrebari legate de viitorul meu stagiu de psihiatrie si momentan nu cunosc pe altcineva in domeniu. daca nu cer prea mult, poti sa-mi dai adresa pe mail?)
Vlad,
Lucrul propriu-zis cu pacientul iti place? Te-ai gandit la psihoterapie? Sunt cativa medici tineri psihiatri care sunt foarte buni psihoterapeuti.
B. de Comp.: 🙂
Împricinat: o să încerc şi io un gongres din ăsta străin, ce să fac. La un moment dat. Mare dreptate ai, cu dreptul de veto al medicului românesc.
Elena, eşti psihiatră?
Sprite, adresa mea e la vedere, pe blog.
Andreea, da, lucrul cu pacientul e singurul lucru care mă interesează. Nu ştiu dacă putem vorbi de “plăcere”, aici. Totuşi, pe parcursul celor 4 ani de rezidenţiat de până acum, am cântărit posibilitatea psihoterapiei şi am respins-o, deocamdată. De ce? – e o lungă discuţie.
Nusitatu, ce dezertor? Tu eşti un explorator frumos.
Esti medic psihiatru, da? Repara oamenii atunci, repara psihicul lor. Daca nu se poate inca, atunci ajuta-i cat poti.
Daca in practica ta gasesti ceva interesant, publica. Articole intai, dupa aia carti.
Congresele, simpozioanele and other s%% like this sunt bune numai pentru CV, asa cum ziceai. Dar scrisul articolelor nu e asa ceva, chiar pot insemna ceva.
Daca mai putere, atunci poate predatul ar mai fi ceva util, mai ales intr-un loc ca Romania. Cineva trebuie sa “repereze” onoarea medicilor dupa oprescu-like profesori. Don’t dismiss it (teaching), it’s really needed.
Hope it helps.
ps: ai asistenta misto? ca asa am vazut eu in filme – medicii psihiatri au asistente misto.
e clar,mecanicul de creier simte un sentiment de vina pentru ca doar resapeaza neuronul, in loc sa urle la normalitatea in care il va arunca din nou.Ce zici Vlad,trebuie sa fiu circumspect fata de faptul ca ma simt bine ca sofer de taxi intr-un oras cu muuulti rezidenti psihiatri care se sincronizeaza discret si savant cu “innebunurile”lumii?
WE, deşi cred că mi-ar plăcea tare mult să predau, măcar că aşa aş învăţa mai mult. Dar în România accesul la asemenea locuri este strict limitat. Şi mie îmi este cu desăvârşire închis. Miza unui post de preparator e foarte mare (iar predatul e cel mai mic dintre obiective, e mai curând un efect secundat nedorit 🙂 ), şi tocmai de asta ele sunt rezervate.
Asistentele de pe secţia mea sunt păroase şi musculoase şi nu e bine să te pui cu ele. E, sunt şi câteva drăguţe, nu am ce zice 🙂
psihoterapia ti s-ar potrivi daca ai fi si dumneata mai optimist, ca uneori nu-mi pari. dar ce stiu eu despre tine?
in bucuresti nu stiu cum merge treaba, dar in tara nu prea aud sa se puna accent pe psihoterapie, asta in afara de lumea pacientior cu vizita initiala la dr. psihiatru. mai aud “psiholog” si atat.
?! Vlad, de ce zici ca iti esti inchis un asemenea loc (cel de preparator) si cum dumnezeu poate fi bataie pe asemenea posturi cand nu mai sunt oameni sa predea?! what am i missing?
pentru ca nu ai modulul de pedagogie, de aia zici ca iti e inchis? pai ala il faci, da’l naibii. sau e vorba de PCR?
Doru, psihiatrul este reparator de psihic in cel mai bun caz, nu de creier. Ala de creier poate fi neurologul.
Vlad,
Sa nu te superi pe mine, sau daca o faci … asta-i viata, dar eu tot cred ca ai fi un foarte bun psihoterapeut (de analiza tranzactionala 😀 )
am inteles. the old story.
WE, păi din păcate cam aşa stau lucrurile în UMF. Profii îşi aleg preparatorii. Sigur că există un examen, şi teoretic oricine se poate înscrie, dar de ieşit iese cine trebuie. Nu vreau să dezvolt mult pe tema asta, nu e locul aici. În medicină, la Bucureşti, sunt destui oameni să predea, chiar prea mulţi. Dar puţin o fac de-adevărat. Dacă eşti preparator, ai o serie de avantaje: post în spital, colaborări în diverse proiecte, confirmare în rezidenţiat, doctorat gratuit, viitor luminos în carieră, ce mai. Pentru mine, într-un an se pune problema să-mi găsesc un loc de muncă, voi fi şomer. În spital, locurile sunt mai dificil de atins decât alea de preparator. În clinicile particulare, nu te angajează nimeni pe un salariu decent, dacă nu ai o reputaţie. Aş putea să mai merg undeva la ţară, presupun că acolo e nevoie mare de medici. Mai puţin de psihiatri, totuşi. Sau pot renunţa la medicină şi să fac altceva – nu ştiu încă ce, dar gândul e seducător. Preparatorul nu are stresuri din astea.
Andreea, formarea în analiză tranzacţională durează nene vreo 4-5 ani. Şi costă al naibii. Dacă mă apuc acum, având în vedere că rămân fără serviciu, pur şi simplu nu am cum să o susţin. Ar fi trebuit să încep de mult. Şi trebuie să fii un anumit gen de persoană, chiar, de ce zici că mi s-ar potrivi aşa ceva? Că eu nu-mi par genul ăla de persoană.
o fi, dar nu prea vad ce are coada vacii cu stampila primariei.
dupa cum scrii nu cred ca esti din breasla doctorilor. prin anumite parti, se spune despre psihiatri ca ei sunt cei care isi iau raspunderea asupra pacientului si nu psihologii.
cred ca ai nevoie de o inovatie pe piata psihiatrica. ceva ce poate accesa un psihiatru fara pile. 🙂
altceva… cu pesimismul tau, nu te vad psihoterapeut lucand pe oncologie sau la copii cu leukemia. i-ai posomora mai tare.
WE,ba eu cred ca “interventia pe creier” a psihiatrului,nefiind instrumentala este cu atit mai cinica.
nu sunt din breasla doctorilor; sunt secretara mai mult sau mai putin de partid. dar din auzite deci, la psihoterapeut nush cum e, dar la psiholog poti sa mergi si daca esti, si daca nu esti pacient. sunt 2 cuvinte diferite in discutie: psihiatru, psiholog si psihoterapeut. pe care nu le intelegi sau nu le inteleg? 😛
draga WE, nici eu nu vad o legatura intre coada vacii si stampila primariei..dar daca zici ca nici tu nu vezi,e clar ca ceva se intimpla.
Sprite, eu am batut apropoul inspre juramantul ala pe care il fac MD-ii si pe care psihologii parca nu trebuie sa il ia. Si asta vizavi de tampenia emisa de doru, aia cu cinismul. Un psihiatru este MD, pe cand un psiholog nu.
Vlad este medic psihiatru si nu este psiholog – nu a facut facultatea de psihologie si nici vreun masterat/doctorat pe asa ceva nu a facut, parca. Ce bransa (fel) de psihoterapie va face, daca va face, e treaba lui.
Psihoterapie inseamna si psih-analiza (freudiana, lacaniana, jungiana, dracu-lacu, care mai sunt), dar si cognitive behavioral therapy.
Asa ca stiu despre ce am vorbit si mai ales unde am aratat cu degetul.
Revenind la subect, Vlad, mai ai o optiune: sa pleci. Sa iti gasesti o bursa-ceva, precum au facut atatia colegi ai tai si valea! Dar ceva imi spune ca nu o vei face – ai rezonurile tale.
Nu stiu cum te pot ajuta concret – cel mai neimplicativ ar fi sa te duci totusi la niste conferinte de alea unde ii vezi pe toti supra-egotizatii si se tin talkuri sforaitoare si la propriu si la figurat. Si mai ales, sa publici. Un articol nu trebuie neaparat sa fie ceva super-nou – vorbeste despre asta cu proful tau, sau cu seful tau. Intr-un an poti pune macar 1-2 articole “in press” la CV. Daca trebuie si trebuie…
Evident, ar mai fi calea “sferelor de interese”, aici nu stiu, nici nu comentez. Tu stii cel mai bine ce trebuie sa faci.
vlad,te rog,sunt deprimat…m-a expediat elful wandering pe motiv ca nu sunt de acord sa-l dam pe traian ungureanu afara din istorie d-ampreuna cu bush si basescu iar cind eu ii explicam ca petrolul irakian trece prin stomacul obamistilor el ma ameninta ca cu el nu-mi merge si ca mi-arata el mie,insa eu i-am esplicat iarasi pe cuvint de onoare cum ca obamismele se confectioneaza mult mai usor decit o mineriada occidentala sau o erbicidare a arogantei puterii florilor,apoi eu l-am facut alecsandri(adica cind zice ala lu,eminescu ca e unu care cinta mai…)el m-a facut inoportun,eu am dat sa-i mai zic,nu’sh ce dracu’am mai dat sa-i mai zic,ca au inceput astia eurovisionul si prima melodie era atit de proasta incit am preferat-o conflagratiei dintre nemurirea elfilor si fratia taximetristilor..tu ce parere ai?despre prima melodie te-ntreb..
scuza-ma WE pentru timpenia spusa,dar eu de unde era sa stiu ca vorbiti serios?
:)) foarte tare!
1. we, am priceput ce spui.
2. voi va scandalizati in arena politica la confesiuni de rezident; amestecand subiectele, ar iesi ceva, pana nu se prinde obama rezidentu( baiatu e inca in formare)ca-i dam peste cap planurile cu irakienii. dar pe asta (erbicidare a arogantei puterii florilor- asta e personificare, nu?) nu am priceput-o ca esentiala. daca citam pe Arghezi si planificam o mineriada cu scop de abrogare a puterii militare in favoarea celei economico-politice-naibastie, cum odata se facu la noi, obama mai are sanse de impacaciune cu Papa de la Vatican. deja vedem exercitarea dreptului de veto nul al presedintelui in ceea ce priveste sanatatea familiei capabile sa decida daca e bine sa-si avorteze pruncii, deci obama cu moralu natiunii nici nu se joaca, atat timp cat are bani de o noua infrastructura si de-o totala organizare electronica a fiselor medicale pana la sfarsitul primului mandat. si te mai miri de ce ajunge preparatorul in locuri us puse sa…butoneze.
deci, da d-l viitor specialist in psihiatrie, trebuie mers la conferinte si discutat cu oameni dispusi sa discute.
🙂
# cred ca am facut o gafa, referindu-ma neclar la influentele pe care le au americanii in lumea noastra medicala. mai devreme sau mai tarziu, si noi vom da search dupa pacienti pe pc, comod :))
cine nu a inteles gafa, sa o treaca cu vederea.
Vlad,
Formarea dureaza vreo 4-5 ani daca te referi pana sa ajungi CTA, dar stiu persoane care dupa cativa ani sunt psihoterapeuti care practica sub supervizare.
In legatura cu intrebarea ta de ce cred eu ca ti se potriveste … de ce cred ca ti se potriveste meseria de psihoterapeut (pe langa cea de psihiatru) sau de ce cred ca ti se potriveste AT-ul?
Eu cred ca ti se potrivesc ambele dar nu conteaza ce cred eu, conteaza ce vrei tu sa faci, ce te-ai vedea tu facand daca nu ar exista bariere. Sufletul tau ce-ti spune?
discleimar: nu te cunosc decat prin intermediului a ce-ai scris pe internet si scuze daca urmeaza sa sar peste cal cu ce-o sa spun.
parerea mea, bazata pe tot ce stiu in momentul de fata, e ca, in adancul sufletului vrei sa fii scriitor. si ca n-o sa te simti fericit pana n-o sa-ti iasa. profesia n-are neaparat legatura cu asta. alt lucru de mentionat, orice detasare de comunitate, fie voluntara, fie fortata, duce la frustrari. si, fiind psihiatru, faci parte din comunitate, vrei, nu vrei.
sa revin, eu as citi o carte scrisa de tine, despre familia ta, pcr-ul, toate porcariile, si cum ai ajuns acum, cu mahalaua, povestile si dracusorii tai. m-as astepta sa se numeasca “ultimul domn”, pentru ca-n fond asta esti, un gentleman printre oameni normali, sa nu zic mocofani. si, la naiba, daca-ti face placere, scri-o-n franceza!
in afara de asta, nu stiu ce sa zic. nu te vad incepand sa te calci pe cap cu toti ciumecii, cum zice dl. corn.
ih, scuze de typo…
WE, era o vreme când chiar nu puteam să plec, eram legat. Acum poci, şi mă gândesc foarte serios să o fac, pentru şase luni, un an. E destul de “acum ori niciodată”. Ideea mă înspăimântă, dar e clar că nu mă mai simt aşa de confortabil în matricea mea. Nu poci să plec de tot, nu dispun de atâta libertate sufletească.
Andreea, da, întrebarea era de ce mi se potriveşte AT. Toţi AT-iştii pe care i-am cunoscut sunt persoane foarte voluntare, foarte orientate, ştiu exact ce vor şi cum să obţină acel lucru. Nici 20 de ani de AT nu o să mă schimbe atât de mult 🙂
C, sigur că nu sari peste cal şi îţi mulţumesc foarte mult, pentru că mi-ai spus nişte lucruri foarte frumoase.
bun! ai ajuns, in fine, la nodul problemei, vlad: sa pleci, sau sa nu pleci!
uite, io sunt unul care a ramas desi puteam sa plec in conditii bune, adica inainte de 89. nu intru in detalii de ce si cum am ramas – nu sunt semnificative pentru discutie.
ce pot sa-ti spun: cineva mi-a zis, atunci pre 89: pleaca odata! sa zicem ca ceausescu moare maine (eram in ianuaria 89), peste zece ani o sa “turbi” aicea…
a avut dreptate. medical vorbind, asa e: “turb”! pe toti rezidentii mei i-am indemnat sa se care si, pot sa spun ca nici unul n-o duce mai rau, cel putin dpdv al linistii materiale si al posibilitatii de evolutie profesionale. toti cei care au plecat erau ca tine, lipsiti de pcr si nu si-au gasit loc de munca, desi primisera promisiuni de la spitalul in care au lucrat voluntar, pe banii lor, daca poti sa-ti imaginezi, aproape trei ani. la coada, pentru ca nu erau solvabili, au primit faimosul sut in cur: politica guvernului, legislatia, raul, ramul, eh, pentru voi nu e loc.
lasa ca a fost loc pentru ei in Belgia, UK si Bosnia!
in plus, cum dracu’ sa intri in UMF? UMF este un mare srl, nu e universitate! UMF este o mare coterie, in care intrarile se fac nu doar pe bani ci si luandu-se in calcul voturile pentru alegerile din senatul universitar si pentru rectorat.
pe de alta parte, daca pleci, sunt lucruri pe care o sa le pierzi, cumva, nu poit sa-ti ascund. daca c are dreptate in ce priveste dorinta de a scrie, o sa fie ceva dificultati, cred, afara, desi, cine stie…
cum-necum, daca nu mai ai legaturile care te tineau locului, CARA-TE! cel putin la nivel de suprafata, acolo doctorii sunt doctori, nu remorci politice sau financiare…
Pentru mine, opţiunea de a mă căra definitiv iese din discuţie. Dar o să mă car temporar, şi în felul ăsta mai amân problema. Şi să amâni problema, înseamnă, până la urmă, să trăieşti 🙂
da
”am incercat si eu. nu se vede nimic”
nabokov, invitatie..
Vlad, desi probabil ca ma detesi am sa imi permit sa dau si eu un raspuns.
Atata vreme cat ce te nelinisteste cel mai tare este cadrul muncii tale si nu neaparat le sujet inseamna ca pierzi vreme pretioasa cand ai foarte multe de facut si de spus. Pentru moment, nu cred ca poti functiona la parametri normali in cadrul pe care il cunoastem si tu si eu si in care nici tu (si nici eu, imi permit sa ma bag in oala)nu vrem sa ne tavalim ca prin mocirla. Am tot repsectul pentru toti colegii mei care raman de dragul unui ideal dar cred ca in psihiatrie mai ales ai imperioasa nevoie de un ragaz de normalitate ca sa te construiesti corect si ca sa poti realmente sa fii de ajutor. Am zis ragaz, nu o eternitate, dar orice ragaz incepe si el la un moment dat…
Lulu, desigur că nu te detest, din contră, ce-ţi veni? Doar pentru că odată mi-ai zis ce gândeai? Nici vorbă, mai ales că aveai dreptate. Sper că am lămurit asta o dată pt totdeauna. Pentru Lulu nu resimt altceva decât prietenie şi o mare admiraţie 🙂
Rezervele mele nu s-au limitat niciodată la cadru. Dar faptul că am rezerve şi faţă de sujet e cel mai puţin grav lucru. Iar o a treia parte de rezerve se referă la mine însumi. However, o să o fac şi pe asta, pentru că trebuie, o datorez mai multor oameni, şi mie însumi.
Vlad, nu, nu amani problema. Posibil sa o vezi dintr-un alt unghi dupa o perioada petrecuta in afara sistemului si asta te va ajuta.
Ma distreaza termenul asta “detest”. Are, asa, o rezonanta de opereta de Zimnicea. Ea: posibil sa ma detesti! El: nu, cum sa te detest, ce iti veni?
LOL. Drama si simtamant, mon cher!
Don’t mind me, doar ma amuz.
Vlad,
Daca nu te superi si-mi permiti, am sa-ti trimit pe mail argumentatia comentariului meu.