Cum am găsit frontiera clasei mele sociale

Mâine plec iar la Mangalia şi vroiam neapărat o carte pe care să o citesc acolo. De nevoie, a trebuit să mă opresc la librăria Diversa din Unirii. Acolo, atmosferă mişto, se bătea cuie şi scânduri cu ciocanele şi rafturile goale cădeau în capul puţinilor clienţi, aşa că mi-am luat repede cartea pe care o vroiam şi am plecat. Coborând eu etajele, mi-a dat prin cap o idee periculoasă. “Ce-ar fi să-mi iau un tricou?” – m-am gândit io. Că ăla vechi s-a cam găurit. Eu de obicei evit să-mi cumpăr haine. Mi-e groază de vânzătoare. Dar din când în când tot trebuie, aşa că mi-am luat inima în dinţi, mi-am zis, ce naiba, e ditamai magazinul meseriaş din buricu bucureştilor, poate că vânzătoarele sunt mai amabile.

Zis şi făcut:  intru eu într-un magazin. Mă uit la tricouri: perfect, costă cât jumate din leafa mea de rezident. Deci îmi mai rămâne şi pentru ceva de-ale gurii. Îmi aleg un tricou din raft, şi, cu el în mână, încep să mă benoclez la pantaloni, pentru că, sincer să fiu, mi s-au cam rupt rău blugii şi nu mai poci să-i peticesc iar.

Din păcate, atent cum eram la pantaloni, nu am văzut-o pe vânzătoare. Care m-a abordat fără ocolişuri: “rămâne tricoul?”.  Întâi am crezut că îmi pune o problemă complicată legată de Heraclit şi remanenţa obiectelor, dar m-am prins iute că mă întreba dacă îl cumpăr. “Da”, zic. “Şi te mai uiţi şi la altceva?” “Da”, zic. “Păi dă-mi-l mie”. (Nota: nu m-a alarmat prea tare că m-a tutuit, la urma urmelor, eu eram doar un amărât de client, în timp ce ea era vânzătoarea.) Îi dau eu tricoul, temător, şi încep a mă uita, cu un ochi la pantaloni, cu celălalt la vânzătoare care începea să tropăie şi să fornăie ciudat pe lângă mine. Mă simţeam ca atunci când am ajuns noaptea în Grozăveşti şi m-au împresurat douăzeci de câini lângă calea ferată. M-am uitat la pantaloni cam 20 de secunde. După care, vânzătoarea mi-a tăiat-o brusc: “Băiatu, hai, du-te şi achită tricou, că nu mai iei nimica.” “Păipăipăi, păi mai vreau să mă mai uit un pic, poate iau”. “Nu te mai uita, du-te şi achită şi hai, gata.”  Am crezut că se plictisise să îmi ţină tricoul, ceea ce eu nu o rugasem, aşa că, am zis, plin de amabilitate: “Daţi-mi mie tricoul să-l ţin!”.  La care fusei fulgerat cu privirea de îmi căzu inima în şose$te. “NU-ŢI DAU NIMICA! Cum să-ţi dau tricoul? Mai întâi îl achiţi”.  Am vrut să o liniştesc: “Să ştiţi că nu vreau să îl fur.” Dar era deja mult, mult prea târziu. M-am pomenit cu o cascadă de bombăneli, cum că e schimbarea de tură şi n-are timp de pierdut cu d-alde mine.

Ceea ce v-am povestit este strict autentic şi mi s-a întâmplat azi, în Unirea Şoping Centăr.  Ce-a fost  mai departe? Nu mare lucru. M-am uitat împreujur, am identificat un culoar, şi am rupt-o la fugă, lăsându-l naibii de tricou şi de toate. Ajuns acasă, am constatat, cu mare uimire, că mă simţeam… umilit. Adicăca un cretin. Şi nu ştiam exact de ce. După 5 ani prin spitalele bucureştiului, după atâtea eforturi sterile în toate direcţiile, credeam că devenisem imun la umilinţă. Ei bine, nu. Mai aveam lecţii de învăţat.  Şi mi-am dat seama că nu voi mai intra în viaţa mea în magazine din astea. Chiar dacă, din când în când, mi-aş putea permite o pereche dă pantaloni din ăia mai frumoşi. Şi am înţeles cum se formează clasele sociale în capitalism. Şi cum eu mă aflu deja într-una, fără putinţă de ieşire, şi de-acum o să-mi ştiu dracului locul. Şi am băgat la cap şi de ce m-am simţit aşa de bine în ultimii doi ani jumate în Rahova-Ferentari. Şi mi se strânge un pic sufletul gândindu-mă că în curând mă întorc în Piaţa Romană, pe locurile unde cândva se afla cartierul copilăriei mele. Cândva, foarte demult. Nu cred să-şi mai aminteascăcareva.

About The Author

41 thoughts on “Cum am găsit frontiera clasei mele sociale

  1. Vladule, mi s-a strans inima cand am cetit. Si io am dezvoltat o adevarata fobie sa merg la şoping, din aceleasi motive. Am incercat odata sa fac pe nebuna, ca Julia Roberts in Pretty Woman (adicalea sa le dau flit), dar am constatat ca nu am avutara nici o satisfactie la final.
    Colac peste pupaza cetesc si cartea cafegiului aluia cu mare succes de librarie fancy (nashpa nene).
    Iar colegul meu cel intelept imi povesteste povesti adevarate dar nestiute de la “revolutie”.
    Nu stiu, zau, nu stiu… Ma bat neste gaduri de fugit sub coviltir, cat vad cu ochii, de numa numa. Si daca au inceput sa ma bantuie gandurile …

  2. No waaaaaay!!
    Pe cat m-am amuzat la inceput, pe atat m-am intristat spre final. Cred ca stii f bine ca mitocania cu care te-ai confruntat n-are nimic de-a face cu tine, in concluzie n-ai niciun motiv sa te simti prost.

  3. Ai mai Vladutz tu baiat de Rahova colt cu Ferentari nu ai reusit sa ii spui ceva din “cultura mahalalei” si de dulce si de sarat, ca sa ii treaca aleia cheful de terminat tura? Pacat, ca si-o cam merita aiurita pamantului!

  4. Draga Vlad, povestea (foarte asemanatoare) despre care am scris eu aici era si ea strict autentica. Mie mi s-a spus pentru asta ca sint misogin, asa ca ai grija 🙂

    Dar un alt domn — un domn bucurestean bine, cu firma si venituri impozante, locuind intr-un cartier select — mi-a recomandat pentru intrebarea “Da’ ce mă, nu înțelege românește?” raspunsul direct “Ba înțeleg, fă, ***-ți semințele mă-tii”. Nu l-am incercat inca, dar cred ca si el, si Artistu au dreptate.

    Frontiera clasei tale sociale — je t’en pris!

  5. Fetele astea nu stiu decit de frica, iar de gindit rational nici vorba. Probabil inca din copilarie cineva se rastea la ele sa nu fure. Asa ca am lasat-o mai moale cu indignarea si nu pot sa le mai invinovatesc. Au fost educate ca buruienile si in continuare nu au mari sanse sa iasa din cercul clasei lor sociale.

  6. “El(a), da-mi, auzind prin unde,
    Prea adânc s-a suparat.
    Nu-ti dau nimic, îi raspunse
    Si-n adânc s-a scufundat ! “

  7. eu imi imaginez o vanzatoare comunista atasata acestei povesti. foarte urat! oricum, ar fi trebuit spuse vreo doua cuvinte de dulce.

  8. ei, Vlad, nu se poate ca doar o vanzatoare prost crescuta sa te fi dus la toata concluzia ta cu clasa sociala, ai tu alte chestii care te macina de mai mult. am trecut si eu prin asta si-n cele din urma am ales sa conteze majoritar doar oamenii care-mi sunt mie apropiati, care ma plac cu cercul meu cu tot si sa nu dau prea multa importanta vreunei frustrate care m-a dat afara din optinova (true story).

    ce vreau sa zic e ca poate chiar ai gasit frontiera clasei tale sociale, eveniment triggered de incompetenta aia, dar ca asta nu e neaparat o tragedie. o data pentru ca nu stii ce-ti rezerva viitorul, poate-ti deschizi cabinet, poate pleci din tara, mai stii, sunt atatea chestii pe care le poti face, pe de alta parte pari inconjurat de o multime de oameni care te admira (cel putin asa pare aici pe blog) si pe care vad ca nu-i intereseaza straturile sociale. si-n fond astia din urma sunt cei cu adevarati importanti, cu ei traiesti, restul sunt mici rahaturi de zi de zi.

    si tu ziceai acum cateva zile ca baietii din rahova vin si le dau una-n bot alorlalti 🙂

  9. cred ca nu ai absolut niciun motiv de umilinta. 🙂

    politica oricarui magazin care se respecta (sau ar trebui sa se respecte, daca vrea clienti) implica amabilitatea vanzatorului fata de client, de la formulele de salut pana la restul.

  10. Haaa, ce de răspunsuuuri! Şi prieteni vechi, de care nu mai auzisem demult 😉
    Mulţumesc mult şi sigur că aveţi dreptate. Mult mai curios e de ce oare m-am supărat aşa (acum mi-a trecut). Probabil, vorba lui c, mi s-a atins pe undeva o coardă.

  11. >Ajuns acasă, am constatat, cu mare uimire, că mă >simţeam… umilit.

    Oare cum ar arata o “reparatie” in cazul ãsta?
    Cã Mos Ion Roatã stim cum “s-a scos”… … …

  12. Iniţial voiam să vă povestesc o treabă similară dintr-un spital, cu o doamnă măturătoare avansată la gradul de badigard al holului. Până la urmă e irelevantă.
    Vezi, Vlăduţ, tu eşti cuminte (sau cu minte) – doar te superi în capul tău. Mie-mi vine să fiu rivuluţionară bibicule, dar până la urmă rămâne doar un gust cam amar, pentru că nu-mi imaginez că pot schimba lumea cu o vorbă. Şi, cum spune Madelin, îmi vine să fug puţin…
    Totuşi, nu cred că atitudini de genul celei povesite de tine schimbă ceea ce eşti tu şi ce reprezinţi pentru alţii. Io cred în indivizi, nu în clase – şi cu atât mai mult nu cred că felul ăsta de atitudini pot trasa limitele lor. Câteodată mi-e teamă că singurele limite reale sunt cele pe care ni le punem singuri. Şi-atunci, poate greşesc, dar aleg să le tratez cu apă rece şi indiferenţă.

  13. Zic si eu ca Raluca: aia si-a aratat limitele clasei sale sociale,nu tu. Se poate lua de mana cu paznicul de la Cora care nu m-a lasat sa fac poze exteriorului Cora de Craciun sau cu ce o fi fost ala de m-a luat de mana ca sa-mi confiste (din fericire fara succes) camera foto in fata Palatului Elisabeta tot pt ca voiam o poza.
    Ma bucur ca ai abandonat tricoul.
    Nastratin Hogea are o poveste cu anteriul pe care il inmuia in mancare pt ca nu fusese primit la masa imbracat mai modest, ci doar dupa ce si-a pus anteriul mai sus pomenit. E clar ca nesimtita de vanzatoare te-a judecat dupa haine (precum chelnerul de la Pescarus, iti amintesti?)

  14. Vai Vlad,

    Imi pare atat de rau pt experienta avuta.

    Dar NICIODATA sa nu mai zici si sa nu mai gandesti ca de acum o sa-ti sti “dracului locul”. Sa nu uiti niciodata cine esti, de unde vii si de ce esti capabil. Sa-ti tii sus capul ca ai de ce si sa pui la punct astfel de specimene ale faunei urbane.
    Se poate incepe cu “Scuze, am copilarit cumva impreuna si nu mai tin minte, sau de cand ne tutuim noi doi?”

    Vai ce m-am enervat!

    PS: In legatura cu “Şi mi se strânge un pic sufletul gândindu-mă că în curând mă întorc în Piaţa Romană, pe locurile unde cândva se afla cartierul copilăriei mele. Cândva, foarte demult. Nu cred să-şi mai aminteascăcareva.”
    Cine te merita si iti merita prietenia o sa-si aminteasca.

  15. Imi pare rau ca s-a inamplat. Si, ma gandesc ca a atins o coarda sensibila, re:anii de mizerie din spitale, re: baietii din centru…Si daca ma bag si eu in discutie e pentru ca in ultimii ani pasesc in niste papuci oarecum similari. Si pentru ca ,coincidenta poate, impartaseam unui prieten temeri similare. Raspunsul lui: in orice tara, pe orice continent, in orice cultura, in orice clase sociale exista subculturi. Unele conservative, unele marlane, altele deschise si inclusive…Si ca e alegerea mea carei subculturi ii voi apartine.

    IAr tu, TU NU APARTII subculturii de vanzator de blugi in soping Unirea…and if you ask me, it’s even better that you don’t belong there…

  16. In textul asta ai avut o voce asa joasa, cand matale esti asa un strengar 🙂
    Doamnele si domnisoarele vanzatoare se fac responsabile de multe grobianisme, sunt aproape o secta, li se vorbeste frumos, cu dvs, ele iti raspund cu tu. Exemplu: imi dati, va rog… Iti dau ce vrei tu, k pe mine nu ma intereseaza.

  17. Aduci poze din/cu Mangalia? Tare mult mi-ar placea 🙂
    PS: episodul cu vanzatoarea este simptomatic pentru relatia vanzator-client lipsita de respect. Ma gandisem o secunda ca ar fi trebuit sa vorbesti cu seful ei. Dar mi-am dat seama ca sunt sanse mari ca nici lui sa nu ii pese prea mult 🙁

  18. citind postarea mi-am dat seama ca am ´evoluat´ de la a ma simti umilita in situatii din astea spre a fi pur si simplu amuzata. nu stiu nici eu cum s-a intimplat. O fi pentru ca sunt genul “confident when reassured”, si am avut parte de suficienta reassurance…Bine, sper ca a-ti fi aflat locul nu inseamna decit ca vei evita vinzatoarele cu aere, fie ele in magazine posh ori in vreo piata din Ferentari..:)

  19. Dragul meu vlad, in jungla, cel mai puternic supravietuieste. In cazul de fata, cu regret as vrea sa o informez pe duduia vanzatoare ca ea nu va supravietui.
    PS: data viitoare cand mergi la cumparaturi suna-ma.

  20. Sa va zic de liftierele din Universitar? Creca daca lucram la etaj mi-as fi blestemat zilele.

  21. Euh… mie mi s-a întâmplat şi la Paris – alors, je ne peux pas vous vendre, din senin şi cu banii în mână – şi la Bucureşti.

    La Paris, umflu falca şi ies. La Bucureşti, le spun pe un ton de gheaţă: atunci, să ţi se taie capul.

    Te asigur că funcţionează perfect. Un peu d’humour, ce dracu ghem.

  22. Ma coplesira nostalgiile domle, in cel mai neadecvat mod, amintirile opresiei. Adica, poate ca nostalgie e un cuvant prost si nepotrivit. Da de mult nu m-am mai indignat, cum ziceam mai demult, de cand am parasit echipa nationala nici o usa nu mai trantesc, nici nu mai injur printre dinti soferi de autobuz.

    Pana la urma aspectul frustrant si nedrept al experientei absolut comune descrise mai sus e ca indiferent cat de jos te-ai cobori ca sa dai o replica, vanzatoarea o sa fie mereu cu o treapta inaintea ta, sau sub tine, adica mai jos, adica stai asa domle cum de ne umilesc oamenii josnici?…Pur si simplu nu avem armele potrivite ca sa luptam cu ei, asta e, ceea ce ii face de neinvins, mereu triumfatori, precum baietii aia mai mari care iti tot fura caciula prin cartier si pe care nu poti sa-i bati, ca ei cu asta se ocupa, cu bataia, pe cand tu, saracu, esti un biet tocilar in clasa a doua si abia ti-au pus parintii ochelari. Degeaba stii tu de unde izvoraste Nilu, ca tot iti ingheata urechile.

    Hai sa mai bem un pahar de vin, sa ne mai uitam cu coada ochiului la fata care canta impletindu-si coadele la geam si sa ne mai umplem plamanii cu vara, placerile mici se uita repede…

  23. N-am citit toate comentariile, aşa că te rog să mă ierţi dacă ţi-a mai pus cineva întrebarea asta: ce magazin era?

    Am petrecut ultimele 2 zile în Unirea Shopping Center şi-n alte două malluri, am fost tratată cu dvs. deşi abia am trecut de majorat. S-au purtat cu mine (aparent) impecabil şi totuşi, acum citindu-ţi cuvintele, realizez că şi eu am ajuns acasă, la fel: umilită de o duzină de subtilităţi, pe care nu ştiu cum de le-am putut trece cu vederea (probabil pentru că sunt obişnuită cu ele).
    Tipa de la cabina de probă, care mă privea cu indignare, pe când probam cea de-a 3-a rochie şi răspunsesem anterior cu “nu” fiecărui “Rămâne aceasta?” Realizez că am dezvoltat un complex din cauza lor: când intru într-un magazin, nu mai probez ceva, decât dacă sunt sigură, sigură că ar putea să-mi placă. Altfel parcă nu merită să mă las pipăită de amăriciunea vânzătoarelor, cu riscul de-a pleca din magazin cu buzunarul la fel de plin.

  24. Gata, m-am întors de la Mangalia şi mă ustură pelea. Ce de comentarii şi încurajări!

    Baaau, nu contează ce magazin era, nu vreau să-i fac probleme vânzătoarei. Nu ştiu nimic despre ea, cine ştie, poate că era supărată şi se grăbea să plece fiindcă avea un copil bolnav acasă. Nu ştiu. Cum spuneam, evenimentul în sine nu are nicio semnificaţie, mai interesant este ce coardă mi-a atins şi de ce. O să mă mai gândesc la asta.
    Zaza, aia cu tăiatul capului e excelentă. Dacă nu merge, o chem pe Latvia, dar aş vrea să fie chiar ultima resursă, pentru că, o dată pornită, mai greu o opreşti pe Latvia.
    Nusitatu, o mai ţii minte pe igienista de la marea bolniţă, vorba lui Corn? 🙂 Uite, aia, deşi mult mai agresivă, nu reuşise să mă supere deloc. (Pe tine nici atât, dar tu eşti un soi de înger, deci nu se pune.)

  25. Eu am dat odata unei vinzatoare nesimtite replica “Nu sint obisnuit sa mi se vorbeasca pe tonul asta.” A ramas masca. Cumparam portocale, undeva in Militari, printre blocuri.

  26. auzi sor’mea, oare cum se chema chestia aia ioghină de o încerca colegul Stănescu? Naoma? Aia de te faci că nu auzi/nu vezi/alea. Aia trebeia să încerce şi Vlad.

  27. …io cu coiotul şi cu gogu i-am făcut aşa lu’ naşul din trenul de Câmpina, că ne duceam la cununia lu’ cerbu (cu naşul, evident, pun unintended). Gata-gata să turbeze naşu’ (era mic, ardelean, cu ochi albaştri şi roşu-tensiune-veche la faţă)

  28. Deci Lulu tre sa ma bata pe mine ca io am intrebat. Si pe aceasta cale vreau sa jur ca daca nu ma duc duminica asta *in* mare ma duc miercurea ce vine 🙂

    Tapire, *maoma* se cheama. Dar chestia asta se practica natural, fara sa fii ioghin. Spre exemplu cand vorbesc io cate unele pan casa (alea-alea) si nimenea nu pare sa ma bage in seama 🙂

  29. Pi difuzoru’ intra in “maoma” si receptoru’ intra in “moama!”
    Io nus cum fac ca de obicei sunt receptoru’. Colegu’ ala de care pomeneste Tapiru intra in maoma cel mai des in tramvai, ca n-avea belet. Sau in camera de camin, da’ acolo era pe bune.

  30. Imi vine sa te bat pentru ca femeia aia trebuia pusa la punct cu circ, nene! Vezi ca vin in septembrie si mergem impreuna sa-ti iei tricou!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.