Una dintre descoperirile mele timpurii în carieră a fost că medicina este dezumanizantă. Şi nu că ar fi dezumanizantă fiindcă te blazezi sau fiindcă faci burn-out syndrome, ci este în mod necesar dezumanizantă. Zicătoarea: “Tratează bolnavul, nu boala” nu e nici măcar un ideal, este o imposibilitate. Dacă eşti cardiolog, tratezi inimi, dacă eşti oftalmolog, tratezi ochi, etc. Tratezi cel mult părţi din bolnav, dar părţi golite de orice umanitate (ce e omenesc la un ficat, sau la un rinichi?). Cum zicea prietenul D, când operezi, nu poţi să te gândeşti la pacientul de pe masă ca la un om, ci ca la o maşinărie deosebită la care tre să meştereşti. Nimeni nu are capacitatea să se îşi asume, în deplinătatea conştiinţei, responsabilitatea pentru un om. Pentru un ficat, e mai uşor. Pentru un pacient e mai uşor, căci pacientul nu e om.
Unul dintre motivele pentru care mi-am ales psihiatria a fost un pasaj foarte frumos dintr-un manual gros (parcă cel al lui Predescu). Acolo se zicea că, sanchi, psihiatria are următoarea doesebire fundamentală de restul medicini: aceea că nu se ocupă de ficaţi, inimi şi maţe, nici măcar de pacienţi, ci de OM, în totalitatea lui. OMUL e obectul psihiatriei, cu toate aspectele vieţii lui, munca, timpul liber, nevasta şi rudele. Aproape că îţi vine să crezi că psihiatria se deosebeşte fundamental de restul medicinii.
Dar aşa stau oare lucrurile? În psihiatrie, asculţi OMUL, şi după aia, ce te apuci să faci? Îi traduci povestea într-un set de simptome, pe care le grupezi apoi în sindroame, din care compui un diagnostic. Şi ai scăpat. De om. Nu mai ai de-a face cu el, ci cu un set de manifestări. Care nu se diferenţiază prea mult de ficat, decât poate prin aceea că e mai incert, eşti pe nisipuri mai mişcătoare, dar se aseamănă enorm cu ficatul, prin aceea că nu are nimic omenesc în el. Nu că asta ar fi rău în sine, e nevoie de diagnostice, pentru că există milioane de pacienţi şi doar câteva tratamente. Pentru că, fără ele, riscăm să nu mai pricepem nimic, despre nimic.
Dar, după cum îmi citea Yol dintr-o carte, cică unu, Carl Rogers, a zis că e cu atât mai greu să pui un diagnostic cu cât ştii mai multe despre un om. Şi aşa e domnule, pot certifica. De asta nu-ţi poţi trata prietenii, dacă eşti psihiatru. Interdicţia nu e formală, ci vine dintr-o extremă dificultate practică, şi dintr-un risc exponenţial de greşeală.
E adevărat că omul se pretează unui efect ciudat de lentilă. Toma d’Aquino zicea (citez foarte aproximativ) că nu te poţi bucura de un prieten decât dacă păstrezi o depărtare faţă de el. Dar nu cunoscând mai puţin despre el. Ori, psihiatria, pe undeva, în mod paradoxal, asta face, îşi pune singură nişte limite în cunoaştere.
Şi nu condamn lucrul ăsta, nu-mi condamn propria meserie. Nici vorbă. E o meserie nobilă şi necesară. Condamn pretenţia ei de Cunoaştere. Condamn imaginea de “deţinători de secrete” pe care unii dintre psihiatri o încurajează cel puţin pasiv. Ori, întocmai ca restul lumii, psihiatrii nu ştiu nimic. Adică nimic altceva decât meşteşugul. Nu cunoaştem natura umană. Nu vă temeţi, nu suntem în stare să manipulăm pe nimeni. Nu putem citi sufletul omului pe chipul său. Nu comunicăm la alt nivel decât voi. Tot ceea ce ştim nu ne poate ajuta nici măcar să devenim noi înşine mai buni. În faţa misterului dens al bolii psihice, perplexitatea ne e tocită doar de rutină. Nu înţelegem cu adevărat, în mod profund, prin ce trece cel dinaintea noastră, dar putem să recunoaştem nişte semne, şi să identificăm ce alţi oameni au mai trecut prin ceva asemănător. Nu suntem neputincioşi, avem arsenalul nostru, şi manuale, şi un rol bine stabilit. Dar nu suntem vrăjitori, nici mistici, nici înţelepţi. Şi obiectul studiului nostru nu e OMUL – ce oroare, de parcă omul poate fi obiect vreodată. Ci doar entităţile vagi şi negative pe care le numim boli psihice.
VA INVIT SA VIZITATI UN BLOG NOU,NON-CONFORMIST,DEDICAT VIETII, IN CARE SPER SA VA REGASITI SI LA CARE SPER SA CONTRIBUI TI SI VOI CU MATERIALE SI OPINII,CHIAR DACA SUNT CRITICE. CU STIMA SI RESPECT CIRSTEA FLORIN.
Multumim pentru invitatie, excelent exemplu.
Azi l-am vazut pe Flo cu o cutie tare interesanta, m-am gindit la tobe, boxe sau ceva ce are legatura cu muzica. Concerte rock? L-am intrebat: Flo, ce ai acolo, in asa o cutie frumoasa. Si am batut cutia prietenos cu palma. Era imbracata in matase bleumarin.
Flo mi-a raspuns plin de tandrete: Das ist unsere Pupu-Puppe. Häääh??? Ca sa n-o mai lungesc, era o papusa, adica o parte dintr-o papusa, pe care studentii la medicina exerseaza tuseul rectal. Iar partea interesanta era interschimbabila: Un rect normal, altul cu polipi, unul cu carcinom mic, altul cu carcinom mare. In capacul cu gauri-suport se gasea si o prostata de palpat. Si mi-am adus aminte de un graffiti de pe peretele din dos al cantinei: Prostataleiden, suferinta de prostata. M-am indepartat usor si discret, multumindu-i lui Flo ca imi aratase materialul didactic si urindu-i o zi libera (miine e Fronleichnahm, Happy Cadaver) cit mai placuta.
Dar asta e la inceput, Vlad.
Vlad, sa vezi ce nostim este cind combini psihologia cu fizica si ingineria, nu cu medicina. E nevoie sa’ti spuna nevasta (ea e numa’ cu psihologia, nu intelege) cel putin o data pe luna: “bah nebunule, aici nu e nici ca la fizica sa faci tabele in care sa poti ingramadi totul nici ca la turbinele alea ale tale unde rezolvi orice cu o surubelnita si o cheie reglabila.”
By the way, sint impresionat de combinatia pe care o descopar la tine: Ferentari, medicina fara spaga, mai nou am aflat ca specializarea e psihiatrie, mai demult ca vizitezi SF… ce mai urmeaza? 🙂
Excelent scris si spus.
Cu toate limitarile sale (actuale), medicina cu toate specializarile sale salveaza totusi organe, minti si astfel – cred eu – si oameni.
aaaaa… tu esti psihiaaatru! pai de ce nu spui taticu asa, sa te exploatez si eu nitel. ia zi, din cunostintele tale de medicina: poti frate sa halucinezi o tigara si sa o iei si s-o fumezi? sa halucinezi in obiect si sa-l iei si sa-l muti? sa halucinezi un gard si sa-l sari? sa halucinezi un morman de paturi si perne si sa te culci intre ele?
ia zi, ca psihiatra mea n-a stiut sa-mi spuna.
Mbadragan, mai am încă doo geoburi (niciunul nu se compară cu cel al talentatei dumneavoastră soţii), şi în plus zdrăngăn nişte fluere.
Afreuda, îţi dai seama că nu dau consultaţii pe blog. Foarte rar se întâmplă să aduc vorba despre meserie pe aici. Totuşi, ca să-ţi răspund: poţi să halucinezi orice. E mai imporantă identificarea genului (halucinaţie), decât a speciei (halucinaţii de mutat obiecte).
Food for depression, aşa e, din când în când mai salvează.
Pinocchio, hääääää! :-))) Eu pe vremea mea nu aveam păpuşi din astea, am exersat tuşeul rectal pe viu.
sarumana, tocmai mi-am dat seama ca viata e o serie de linkuri. pe bune, nu-i nimic ironic aici.
pe de alta parte, vezi ca s-ar putea ca robotului de la google sa-i treaca prin minte ca faci spam, si sa penalizeze taman situl pe care-l promovezi.
Draga Vlad,
intai de toate, ce s-a intamplat cu feedurile blogului tau?
in randul doi, ma bucur c-ai schimbat lista CAPTCHA. Nu ca nu era dragut sa gasesc numele unor persoane pentru care am o reala simpatie, insa mi se facuse dor de cuvintele-astea.
trei, psihiatria. N-o sa spun aicea ce cred despre (de fapt cred ca stii), si nici n-o sa ma las prada placerii dubioase de-a face trimiteri la parintii fondatori care-s responsabili pentru pretentiile actuale.
patru, à propos de psihiatrie. punem de-un conclav? io o sa fac un dosar Eminescu (in principiu documente si scrieri medicale), iar tu o sa te-amuzi sa pui un diagnostic retrospectiv.
ps funny thing, burn-out
Vlad,
Ca de obicei, superb scris.
Aveam un profesor care ne dadea ca exmplu un psihiatru american specializat pe suicid care avea rezultate fantastice cu pacientii sai. Totusi nu a reusit sa-si dea seama de suferinta propriei sale sotii. Aceasta si-a luat viata. El nu si-a dat seama cat de deprimata era propria lui sotie.
Off-topic: pai Vlad, nu cred ca pacientii nemti permit sa primeasca tusee rectale de la n studenti sau rezidenti, Asa ca nevoia a creat papusa. 😀
Andreea, colegii mei care coopereaza cu medicinistii povestesc cu multa savoare despre materialul didactic viu pe care exerseaza studentii. Cum ar spune nemtii: si aici tot cu apa se gateste. (Numa francezii folosesc vin, hehe.)
Afreuda, iata o metoda excelenta de a trage tabacioc fara sa tragi si consecintele negative odata cu fumul.
Draga Gavagai,
Habar n-am ce s-a întâmplat cu feedurile mele. Pe bune, habar n-am. Cred că le-am stricat cumva, din greşeală. Cu conclavul, sunt onorat şi oricând disponibil.
Pinocchio,
Parol ca te cred. Dar crede-ma si dumneata pe mine, ca ce pateste materialul didactic viu (neintrebat daca doreste sa fie material didactic) la Giulesti sau Polizu sau … nu pateste ala nemtesc.
Povestile medicinistilor le stiu. Am destui prieteni medici. Unele sunt haioase, altele de-a dreptul horror.
Oricum, simpatica povestirea ta cu “Pupu-Puppe”. 😀
Scuze Vlad pt off-topic.
On-topic: Vlad, pacat ca nu scrii mai des despre psihiatrie.
“Dar, după cum îmi citea Yol dintr-o carte, cică unu, Carl Rogers, a zis că e cu atât mai greu să pui un diagnostic cu cât ştii mai multe despre un om.”
Era vorba de Yalom, nu de Carl Rogers.
Într-adevăr, dar parcă îmi aduc aminte că Yalom îl cita pe Rogers.
Vlad, ala cu fizica si ingineria eram eu, psihologia este doar un “hobby”. Nevasta’mea e psiholoaga (pasiva, ce’i drept) si artista. Iti dai seama ce iese cind o dam pe dezbateri.
Io’s mai degraba adeptul abordarii matematice (geometria ne-euclidiana a psihicului defect versus euclidiana psihicului normal ideal), al similitudinii cu matematica fizicii cuantice si convins ca orice problema se poate rezolva cu o surubelnita cu capul in stea. Ea vine cu chestii de’alea cu subiectivitatea perceptiei, complexitatea indescriptibila matematic, irationalul, blablablauri de’astea 🙂
Mbadragan, ştiu despre profesiunile soţiei dumitale, am citit pe blog 🙂
🙂 Ah, mi se paruse ca a intervenit o neintelegere. Ea intervenise, da’ numai in capul meu 🙂 E drept, nici nu ma asteptam sa ajungi pe la mine pe blog si sa iei de acolo informatiile corecte 🙂
Ce-mi place mie la tine, Vlade, e ca ajunge sa prinzi o idee, fie de undeva de afara, fie de prin propriile dumitale sinapse (tocmai ma intreba o amica ieri de ce se cheama PDI-ul “Sinapse” de la o vreme incoace si nu prea am stiut ce sa-i zic, ha-ha) si ajunge sa se nasca o poveste pe care nu iti mai vine sa o lasi din mana.
Si iaca, vine si o intrebare, legata de tratamentele limitate pe care zici dumneata ca le are la indemana un psihiatru: oare s-or putea trata boalele psihice cu povesti? Si daca da, care ar fi indicatia lor de electie?
Yol, dacă boalele psihice se pot trata sau nu cu poveşti, nu sunt aproape sigur. Se pot trata însă oamenii, ceea ce s-ar putea să fie mult mai important.
Sau: aşa cum a fost dovedit şi afirmat în multe rânduri, poveştile răspund unei nevoi profunde a oamenilor. Fără ele, cu siguranţă am lua-o razna.
Pai i-ote Vladule de unde porniram:
Zicătoarea: “Tratează bolnavul, nu boala” nu e nici măcar un ideal, este o imposibilitate.
si unde ajunseram:
Yol, dacă boalele psihice se pot trata sau nu cu poveşti, nu sunt aproape sigur. Se pot trata însă oamenii, ceea ce s-ar putea să fie mult mai important.
Sa intelegem noi ca daca psihiatria ar opera cu povesti in loc de haloperidoale, receptori si neurotransmitatori am avea sansa de a trata oameni si nu ficati psihici?
(e drept, atunci nu s-ar mai chema psihiatrie ci cu totul altfel, nici eu nu prea stiu cum. in plus s-ar putea ca domeniul sa fie deja adjudecat, de multa vreme. iar tu ai avea sansa de a fi unul dintre putinii psihiatri care trateaza oameni 😉 )
vorba lu tipu rogers nu ? trebuie sa ai un tare tate tate mare respect fata de pacienti ( na ! clienti ! ) si nu prea ai dovedit mneavoastra lucru asta taman in acesta “humanistica” idee . ba chiar ai alimentat conflicte – care ca piziatru iti erau prin “insasi” etica interzise .
p.s. apropos vorba unui cotodian : ce te faci cand “doctoru de suflet si minte ” e tzacanit , aaaai ? ( cica e retorica kestea )
corectura : tare , tare . clar ?
apropos , cand ii spui unui “potential pacient” ca nu intelegi in general ce vrea sa zica ( cum mi-ai spus mie ) nu ai ce cauta in piziatrie da ? nu de alta , dar vezi tu domnu dactar … sa nu te inteleaga “pacientu” mai bine si sa te si trateze 😮
oricum , poate era bine sa te faci scriitor asa cum iti doresti . nu ? ca vorba aia : unul mai mult sau mai putin citit nu prezinta un pericol 😆 lol man 😆
pai vlad a spus ca nu prea are ce cauta in psihiatrie. a spus-o in multe feluri, de suficient de multe ori.
si evident ca atunci ajunge la texte din acestea cu “esenta omului” si “natura umana” si ficatul (apropo, exista ceva uman in fiecare ficat si acela e codul genetic din fiece celula).
ma ingrijoreaza, in schimb, altele: 1. aerul de “grup initiatic” ce incepe sa fie pe aici. pun pariu ca daca vlad ar scrie un singur punct drept post, s-ar gasi unii care sa cada in extaz, 2. praful din postul asta (si numai). adica, iar o luam cu bergson si alte cele existentialist-frantuzite, da’o naibii suntem in sec XXI, iar vlad trebuia sa stie pana la ora asta ca there is no I!. macar din respect minim fata de acel zen pomenit ulterior.
daca am scris acum si astfel, am facut-o deoarece cred ca vlad inca poate fi recuperat, ca nu o sa pice totalmente intr-un trairism self-suficient cu o doza usoara de mizantropie pe post de sare/piper. eu i-as recomanda un stagiu pe afara, da’ stiu ca e incapatanat.
Yol, tot de la tine am împrumutat cândva Povestaşul, parcă. Mi s-a părut un bun studiu de antropologie.
emma: hî? Etica psihiatrică nu se aplică vieţii mele de toate zilele. Oamenii cu care interacţionez pe bloguri sau pe stradă nu îmi sunt pacienţi. În rest, da, mi-e cel mai adesea foarte dificil să înţeleg exact ce zici, când dau peste comentariile dumitale. Îţi recomand o scriere mai îngrijită.
WE, interesant, mi s-a mai spus de praful de pe blogul meu. Dar nu am gândit postul ăsta ca un post despre “natura umană”, carele carevasăzică nici nu ştiu ce e aia, ci despre pretenţia pe care psihiatria o emite uneori că ea s-ar ocupa de natura umană, şi deci că psihiatrii ar şti mai multe despre natura umană decât restul lumii.
Şi nu sunt mizantrop, cel puţin nu cred că sunt. Din contră, vreau să fiu antropolog când o să fiu mare. Sunt poate, un pic automizantrop.
Sper din tot sufletul că nu ai dreptate cu grupul iniţiatic, asta m-ar întrista rău. Am încredere că cititorii mei (cei trei) mă cunosc deja suficient de bine ca să ştie că nimic din ce scrie aici nu trebuie luat prea în serios.
Acestea fiind zise, găsesc comentariul tău foarte proaspăt şi sper să mai vii pe aici cu altele la fel. Îmi prind tare bine.
vreau sa-ti zic ca eu sunt in toate felurile . sunt turbulenta si vulnerabila exactement in acelasi timp. insa in mare parte sunt onesta . ca eu am lasat comm-urile astea .. nu inseamna ca am o parere proasta despre omul stroescu despre care nu stiu nimic asadar despre care habar-n-am cine este . a mea ofensa se vrea una subiectiva .
spre deosebire de tine WE eu nu il ANULEZ pe OM oricat de ranita sunt . e fest educat acest lucru la mine …cum tu spre ec iti arogi aceasta libertate …spunand adesea ca esti un “nimeni” .
apoi, eu mai sunt si femei cam 100% procentual. si capricioasa si vorba …tziganului da` n rahova (prietenii lu vlad) cica “sictirita” cumva . dar retine te rog un lucru : sunt cumva onesta . este o trasatura dominanta a caracterului meu . niciodata nu ma imprietenesc in mod oportun cu cineva ranchiunos . ale mele dileme si ofuscari mi le tratez sigura . fata ajutor . sunt foarte pe picioarele mele .
vlad stroescu : sa te zvarcolesti de terra – comm-ul asta am vrut sa-l sterg dar nu ma pricep si era pe WE !
in rest …la naiba cu dumneata ! esti cam blöd !
nu bre etica psihiatrica . domnia ta este cam ticalosa.. intelegi ? adicatelea lipsita de morala pe alocuri ?
🙂
nene, ca sa folosesc cuvantul antispam, vrei sa ti le arat punctual?
and don’t deflect!:)
pretentia psihiatriei cu/despre natura umana este pre WW-II. si mai era la Institutul lui Sahleanu, Dzeu sa il ierte. asta e un exemplu de praf. psihiatrii din ziua de azi sunt niste indivizi care-si fac meseria. mai bine sau mai putin bine. traiesc in paradigma chimicalelor, eventual combinate cu psihoterapie. si fiind doctori nu au pretentia de natura umana si alte cestiuni exotice. nu stiu cine ti-a bagat in cap ideea asta.
btw, ce fel de antropolog?
asta e cartea?! V. Predescu (edit.): Psihiatrie, Ed. 2-a. Bucuresti 1989
si ar mai fi asta http://www.e-psihiatrie.ro/articol/profesor-doctor-docent-vasile-predescu
Poate că este, oficial, pre WW II, însă nu şi pentru marele public. De asta scriu aşa ceva pe blog, şi nu la vreo comunicare între profesionişti. De nenumărate ori am auzit expresia groaznică “doctori de suflete”. Cum, nene, doctori de suflete?!? Psihiatrii au încă o imagine stereotipă în conştiinţa publică, de care profită adesea, dacă îi face să arate mai bine. Nu neapărat deschis, ci printr-o acceptare tacită. Şi uneori ne minţim singuri. Hei, eu însumi adesea m-am trezit că mă păcălesc cu iluzia grandomană a înţelegerii. Ia-o ca pe un post pe care mi l-am scris mie însumi.
Antropolog medical.
Da, aia e cartea. Până în ziua de azi, e carte de căpătâi pentru rezidentul de psihiatrie român. Şi e o carte excelentă, cel puţin în privinţa semiologiei psihiatrice nu am văzut alta mai bună.
aha. deci tu scrii pentru tine, de fapt pentru marele public, care vine pe blogul tau, unde vin de fapt 3 oameni, dar unde poti citi posturi scrise tie insuti.
o fi o carte excelenta, nu sunt psihiatru.
ma intreb cand o sa fii in stare sa primesti o critica bine-intentionata.
o sa replici ca de fapt stii etc. vor veni si “marturisitorii”, cunosc deja scenariul.
de aceea, prefer sa ma lipsesc.
daca vrei sa te faci antropolog medical, du-te la “centrul de antropologie”. cum ziceam, Sahleanu mai le avea cu “Omul”.
WE, uau, m-ai uns pe suflet cu observatiile tale. am crezut ca sunt singura stinghera care observa aceleasi lucruri la Vlad, de aceea am si tacut, pentru ca d-l Vlad nu accepta critici, intr-adevar, asa ca de ce m-as pune in asentimentul sectei lui? sa fie toti fericiti in oaza lui ferentareasca, care, de fapt, este o fata morgana…
Vlad, realizezi ca cel putin 2 voci contra in oaza ta roz e un lucru total sanatos si benefic, nu? privit per ansamblu. ar trebui sa-ti dea de gandit chestia asta, ca, macar din pct-u’ asta de vedere si sa nu ne-o iei in nume de rau noua, celor care nu venim cu osanale.
total offtopic si nu prea, apropo de antropologia la romanicia:
http://www.romanialibera.ro/a157141/studiile-in-strainatate-privite-chioras-de-universitatile-romanesti.html
@lila: nu ma lua in serios. eu sunt nebun, am fost catalogat drept autist (nu mai stiu de care, e in unul din posturile de mai sus). la nevoie se mai gasesc inca 5 boli si 7 sindromuri (oame?) ca sa fiu placat.
Lila, sigur că orice critici sunt binevenite. Sigur, dacă prin acceptarea lor înţelegi să mă schimb peste noapte, asta e cam greu, pentru orice om.
Dacă se aduc osanale (unde, unde?), atunci acestea sunt total pe lângă şi nu văd de ce să fiu învinovăţit pentru ele. Asta nu înseamnă că nu sunteţi liberi să mă învinovăţiţi, dacă vreţi, ba chiar chiar, dacă o faceţi, o să mă gândesc la asta, pentru că mi se pare un lucru grav, şi, dacă într-adevăr sunt de învinovăţit, va trebui să dau “delete blog” şi mi-ar părea un pic rău.
Cât despre pretenţia psihiatrilor de a şti tot, de a fi un fel de experţi în tot ce ţine de natura umană: chiar alaltăieri citeam încă un ziar care intervieva un psihiatru care declama, ex profeso, lucruri fără legătură cu psihiatria, şi fraierii chiar îl crede, ca să zic aşa.
Lila, Ferentariul nu e fata morgana. Această critică, deşi binevenită :), o să o combat până la ultima răsuflare sau până când mă plictisex, whichever comes first.
Pe mine asta cu dilitu blogului m-a cam enervat rau de tot. Si marturisex ca m-am simtit santajata. Adica ce, nene, nu mai are voie omu sa aduca o osana daca simte in felu’ asta ca matale ameninti ca stergi blogul? Numa criticile “sunt binevenite”? Creca o sa stig din toti plamanii mei afumati: DISCRIMINAREEE! Na! E bine?
Si mai off-topic – eu cred ca blogurile sunt ca un fel de copii: dupa ce le-ai conceput si au venit pe lume nu-ti mai apartin chiar cu totul. Capata o viata proprie, separata de a autorului. Ajung sa creasca, sa se imprieteneasca (blogroll), capata un job, unele dintre ele ajung sa aiba chiar si salariu iar intr-un final, alea mai nefericite mor (numai ca asta se intampla cam de la sine, ca urmare a imbatranirii / lipsei de maturizare a unora dintre functiile lor vitale). Stau si ma gandesc cum ar fi ca atunci cand copilul nu te mai asculta sa-i zici: “Daca nu termini cu prostiile iti dau delete!”. Ha?
Yol, excelentă idee! Trebuie să o comunicăm la fabrica de copii.
vinovatie e cam mult spus si-n plus nu e nimeni judecator aici.
cu “delete blog” exagerezi.
ca sa vorbim concret: stiu ca atunci cand te-am intrebat pentru ce anume iti complici viata facandu-ti probleme ca devii altcineva dupa ce intrii in spitalu’ tau, n-ai primit remarca mea prea bine. priveam din prisma ferentariului pe care il tot iei in brate -exact cum bine ai observat in post-area despre pustii din centru care vor sa fie ca cei de la periferie, iar cei de la periferie care se imbraca dorind sa arate ca cei din centru; se pare ca tu esti cel din centru care acum descoperi ferentariu’… de ce spun ca din prisma ferentariului? pentru ca lucrez cu oameni din medii de jos si stiu ca oamenii de genu’ asta nu isi fac probleme de ordin filosofic, ca tine, cu depersonalizarea dupa usa spitalului sau chestii d-astea…
iar eu nu prea inteleg unde te situezi tu… pana acum, am ajuns la propria ta concluzie, doar: cei din centru vor sa fie ca cei “from the gang/ hood”, iar cei de la periferie vor sa evolueze sau sa parvina, depinde…
stiu, tu vrei sa ramai in universu’ tau roz, facand abstractie de problemele astea sociale, nu? poate anticipez aiurea, cine stie. in orice caz, nu mai exagera ca te judec sau d-astea ca nu e cazu’.
Adevaru-i Vladule, ca se cam auzeau clopotzei clinchetind prin aerul dintre Rahova si Ferentari, petale de roze revarsandu-se pe cararile mahalageshti si imnuri de slava amestecate cu mirosul iute de mangal si izul ucigator de peshte afumat. It’s cool to have fans *emoticon facand cu ochiul*
Si, daca e s-o spunem pe a dreapta, deja scrii cam recurent asa, iti place sa (ti?) plangi de mila (sistemului?) si te mai si inervezi pe oamenii muncii (pi buey, noi muncim, nu avem timp de alestricouricapepoeziilelumalarme)
Na!
Delete this!
PS
Haaa, WE, pe bune ca si mie mi s-a parut o boare de aer comentul tau, zau ashea 😉
PPS
Haaa, din nou, de data asta pentru yol. Ce mishto ai zis cu blogurile si cu-copchiii, pe principiul “io te-am facut io te omor”. Cand imi cert io progenitura mare si ii zic “daca nu faci aia si ailalta, osa…” el ma inchide cu vesnica replica “ce, ce imi faci?”
hauliu, mancatash, QED si atat de repede.
Vlad inca o data: o sa gasesti intotdeauna infatuati care se cred dumnezei si declara fel de fel prin ziare. da, si? tu scrii pentru “mase”, un fel de gazeta de perete, sau scrii pt. tine, sau de fapt e un trade-off dinamic intre cei 2 factori? si chiar trebuie sa iei pe oricine in seama? stii ca inca sunt aderenti ai eugeniei, aia din anii ’30? ce sa fac acum, sa combat la gazeta impotriva lor?
Evident ca nu are sens sa iti inchizi blogul, nici nu o vei face daca te stiu eu cat de putin, trec peste faptul ca asta a fost si un pic de tantrum.
Nu are sens sa iti inchizi blogul cand cineva iti zice: “mai, te cam invarti in jurul cozii”. Asta ti-o spun acum, dupa 1 an si mai bine de citire a blogului tau. Daca e sa le luam post cu post, e posibil sa imi dai dreptate. Si iti dau cuvantul meu ca ti-am spus asta numai pentru a incerca sa te imping inainte!
E rau asa ceva? Daca e rau, inseamna ca eu traiesc in La-la-land [intr-un fel traiesc:)]. repet, Vlade, a fost o critica venita din partea unuia care se ocupa cam cu aceleasi chestii ca si tine dar din unghi diferit si cu scop diferit. a cuiva care te apreciaza, caci altfel nu mi-as pierde vremea pe aici si care crede ca ai material bun in tine.
Daca a fost partea semantica, i.e., “prafuit”, atunci retrag cuvantul si pune ce vrei tu in loc.
Si am avut dreptate si cu partea “sectara” si “marturisitorii” (ia in serios ghilimelele). Daca vrei, ne uitam la comentarii impreuna si le bifam, asa, ca pe raboj. Dar, poftim, la nici 2 zile, deja atacuri si din alea joase, sub centura, cuvinte grele, mioritice. Si, uite, fa si tu un experiment. Lasa 6 luni – 1 an, sau ce timp consideri tu, si posteaza un singur punct. Hai sa vedem reactiile.
In concluzie (ce naiba sa mai zic?), am mai zis-o eu de cateva ori si vorba nici macar nu e a mea:
“don’t look at my finger, look where I’m pointing to”.
peace, bro!
Osana catre Elf: tot ma chinuiam io sa invat sa pun in practica ce zice domnu’ Jay Haley cu interventiile paradoxale. Pai nene, dumneata m-ai luminat de-a dreptul. Acum o sa incerc sa vad daca imi iese si mie:
Nr. 1 – acuma probabil o sa apara unii care o sa aiba senzatia ca am fost o idee ironica. Numa ca eu vreau sa-l asigur pe Elf de tot respectul meu pentru ideile dumisale, inclusiv pentru aia cu sutul in posterior, la care ader cu placere, cu conditia sa nu fie oferit cu atata energie incat sa se intepeneasca adidasu’ acolo sau, doamne fereste, sa cada receptorul in nas.
Nr. 2 – (din pacate) e posibil, totusi, ca interventia mea paradoxala sa nu fie atat de plina de succes ca a mentorului meu, mai ales din cauza ca am cam devoalat intentia, ceea ce de obicei nu se face.
si inchei si eu acelasi citat cu aratatul cu degetul si cu speranta ca directia that I’m pointing to va fi inteleasa in mod corect (iar de nu promit sa revin cu iegsplicatiuni)
Păi e foarte adevărat că mă învârt dupe coadă. Am epuizat subiectele cam la 6 luni după ce am deschis blogul (max). Ceea ce face ca să mai fiu citit e că există un turn-over al cititorilor. Mi se pare un fenomen firesc care se întâmplă şi celor mai bune bloguri.
Nu era un tantrum. Primesc şi curier, atât scrisori de admiraţie, cât şi de ură. Pe niciunele nu le merit. Dacă aş considera că le merit, pe unele sau pe altele, pe bune că aş şterge blogul. Şi nu exclud ca într-o zi să consider.
Iar cu plictiseala şi redundanţa care şi pe Madelin mi le raportează, trebuie să mă gândesc serios ce am de făcut. Continui aşa, sau nu. Prima varianta nu pare aşa de lepădat. Un om nu poate spune prea multe într-o viaţă, aşa că, o dată ce a găsit ceva de zis, ar trebui poate să se ţină de lucrul ăla. Recunos că există şi posibilitatea să nu am nimic de zis.
Totuşi, a doua variantă sună mult mai bine, aşa că o să fac ceva în privinţa asta. Dar mai întâi, am o datorie faţă de Gavagai, cu diagnosticul lui Eminescu (a propos de psihiatri care se bagă unde nu le fierbe oala), şi mai vroiam să zic ceva şi despre Gogol Bordello.
@yol: evident, de aceea am si incercat sa fiu atent la cuvintele folosite. nu imi place imaginea cu adidasul in posterior in mod deosebit. dar trecem peste asemenea detalii.
Stroescu e doar un fanfaron.
(serios acuma)
Hauliu!
Intr-a doua varianta probabil ca ai priva cetitorii de placerea de a se conversa si cu tine si intre ei intr-o locatie (sic!) foaaarte placuta (in lumea, nebuna, nebuna, nebuna din jur). Mahalaua dumitale. zic.
E ca si cum ai deschide o ceainarie tihnita, intr-o gradina umbroasa cu nuci si tufe de liliac, si, taman cand oamenii s-ar obisnui cu rutina unui taifas si a unei taclale agreabile, la o narghilea si-o cafea cu lapte si-un ceai mate, dumneata ai tranti brusc oblonu’ (cum ca, sanchi, toate ceaiurile se fac tot cu apa si frunze, ce plictiseala, nene!).
Pe langa tihna si starea de bine, unii au gasit aci in mahala un loc si-un timp pentru polemici cordiale sau aprinse, schimburi de idei, etc. Certurile sunt si alea un fel de sare ori piper, daca nu le luam atat de tare in serios (nici pe noi n-ar trebui sa ne luam asa de tare in serios).
Ei, acuma, dupa atatea osanale din partea-mi, daca inchizi blogu’ o sa am remuscari pe veatza ca din cauza mea, ma-ntelegi…
Vlad, eu m-am referit numai si numai la un subiect, din cele pe care le-ai abordat. Ok, o tema. Care e legata si de viata ta, cel putin o parte a ei. Ai zis la un moment dat ca singurul lucru bun din rezidentiat este…acest blog. Dupa care, se vede clar ca te canonesti cu asta, in cateva alte posturi. Do smth. about it, don’t let it stand and rot!
Ref la blog, scrie, nene! Nu ai mai scris de mult. Scriituri fanteziste. U know what I mean.
Şi atunci ce să fac, Madelin?
Teoretic, aş putea să nu mai scriu, şi lumea să continue să vină şi să se converseze aici. Din experienţă, ştiu că nu merge aşa. Când n-am mai scris pe Mansardă, Mansarda a fost părăsită de toată lumea. Dar dacă scriu, pur şi simplu nu am cum să nu fiu plicticos: atâta mă duce pe mine capu şi imaginaţia. Pe de altă parte, prin natura blogului, posturile sunt caduce, nu se revine asupra lor. Sigur că, oricât de mult aş mima modestia, mă doar un pic să văd că ideile pe care le rumeg mor aşa de repede, n-aş fi om dacă nu m-ar durea. Singura modalitate de a le prelungi viaţa e să reviu asupra lor, cu alte posturi, deci să fiu redundant. Dar redundanţa mea e plicticoasă. Iată, tocmai am descoperit o importantă limită a blogului, mai ales al blogului de forma Mahalalei. Dacă aveam un blog cu ştiri despre vedete, etc., ar fi fost mult mai puţin plicticos. Destinul ultim al Mahalalei e manierismul.
Din experienţa tristă a forumului Vizuina Tapirului, nu pot nici să închid temporar blogul. Aş pierde toţi cititorii, câţi mai sunt, aş pierde fluenţa, şi orice rost ar mai fi avut vreodată Mahalaua. Dacă îl închid, îl închid de tot, încerc să ţin legătura cu prietenii minunaţi pe care mi i-am făcut aici pe căi normale (deşi ştim cum ne ia viaţa pe sus, şi, înainte să ne dăm seama, au şi trecut 30 de ani de când nu ne-am mai vorbit), iar poveştile, fie le dau naibii, fie le pun pe hârtie, ca să nu îmi reproşez că n-am încercat şi asta, dar, ştiind cât de leneş sunt şi cât de uşor mă plicti, şansele ca asta să se întâmple sunt infinitesimale. Cel puţin scap de stresul anumitor comentarii şi scrisori, stres pe care dumneata, Madelin, l-ai cunoscut prea bine, de curând.
Practic, în momentul ăsta, este o situaţie lose-lose. Orice aş face, inclusiv dacă nu aş face nimic, lucrurile nu pot fi mai bune pentru Mahala. Singura nădejde pe care o trag e că, poate, à force d’écrire aceleaşi lucruri, poate nişte lucruri noi şi interesante, care să mă surprindă şi pe mine, vor apărea. Poate de la comentatori, pentru că, vă reamintesc, cel puţin 50% din blogul ăsta îl faceţi voi. Că vă place sau nu, sunteţi creatori ai conţinutului lui. De asta apreciez mult feedback-ul şi că nu vă complaceţi în plictiseala generală.
Cu prietenie, ca întotdeauna,
Vlad
Dragă Stroescule,
Cum adică, să-ţi închizi blogul? De ce şi pentru ce?
Pentru că ţi se trimet urdori pe sub uşă? Din plictiseală manieristă, cum spui? Pentru că nu ţi-au murit lăudătorii, dar în schimb văd că ai parte de critici mai mult sau mai puţin fonda(n)te, elegante (nu prea), articulate nicidecum?
Să fim serioşi.
Nu eu trebuie să îţi spun asta – şi în general, nu eu trebuie să spun nimic, nimănui – dar ar fi o mare prostie înduioşătoare. Însă o să fiu egoistă, ca de obicei, şi-am să scriu în gura mare ceea ce am spus şi la birt, dacă îţi aduci cumva aminte.
Scrie domne, că am nevoie.
Nu e nici măcar o declaraţie. Doar un pact de non-agresiune, să zicem.
Şi chiar aşa şi este: am nevoie de biletele astea, chiar dacă rareori le citesc până la capăt.
De dragul mahalalei Cometa.
Pentru că înseamnă lucrul simplu al unei prezenţe.
Şi pentru că mă enervează, de foarte multe ori. Unele sunt arogante, altele sunt deslânate – dar prefer asta oricând imaginii tutelare a medicinii locale năpădite de şpagă.
Mai mult de-atât, am impresia, dacă nu de dialog, măcar de paritate.
Îţi mulţumesc, da.
Z.
PS: Nu vă obosiţi defel să-mi răspundeţi, niciunii. Ar trebui să ştiţi foarte bine că nu de puţine ori a mirosit chiar a cârpă arsă, între Mahala şi Serai. Aşa că partea cu secta, a se sări.
“Scrie domne, că am nevoie.” – tu cred ca ai nevoie de altceva.
Regret, dar va trebui să explici chestia asta, WE.