Salvatorul şi ucigaşul

– Cine sunt eu, mă întrebi? (aici făcu o pauză ca să tragă şuierător din ţigare). O să-ţi spun cine sunt eu.

Pentru fiecare om, există un alt om menit să-l salveze, şi încă unul, menit să-l piardă. Nu se ştie cum, poate printr-un cuvânt aruncat la întâmplare, care îi schimbă viaţa primului, poate printr-un accident aparent stupid, oricum ar fi, nu contează de fapt cum şi nu există reguli. E drept, de cele mai multe ori, viaţa se scurge şi nu-ţi întâlneşti nici salvatorul, nici ucigaşul. Sunt undeva, prea departe, şi gravitaţia e insuficientă să ţi-i aducă. Şi zilele trec, ca un telefon pus prost în furcă, şi încerci să nu dai atenţie semnalului intermitent din minte, care îţi spune că nu-ţi meriţi soarta, că trăieşti viaţa altcuiva, că rişti să nu te întâlneşti pe tine însuţi niciodată decât sub formă de strigoi somnambul. Dacă aşa stau lucrurile, nici nu mai contezi. Ai putea la fel de bine să nu fi existat. Iar după moarte, nici pământul nu vrea să te ia şi eşti bun doar să mai sperii copiii.
Alteori, îl întâlneşti pe unul dintre aceşti fraţi ascunşi ai tăi. Oricum ar fi, e mai bine, pentru că soarta ta are măcar un capăt. Şi mai rar, îi întâlneşti pe amândoi: dacă ai noroc, întâi pe salvator, apoi pe ucigaş, şi nu invers, ca povestea ta să aibă cap şi coadă.
Şi mai sunt cazurile rarisime, în care nu sunt trei oameni, ci numai doi. Salvatorul şi ucigaşul sunt aceeaşi persoană. Într-o singură străfulgerare, viaţa ta îşi află tot rostul.
(Făcu o altă pauză, şi mai trase o dată, teatral, din ţigare).
Eu sunt acea persoană. Şi am venit după tine, frate.

– Hauliu, zic. Dar spune-mi ceva, cine îţi e ţie ucigaşul? Şi cine salvatorul?
Râse scurt.
– Nu tu, dacă asta vrei să zici. Ar fi extrem de improbabil. Altinceva, nici eu nu ştiu cine.

Dar eu, Don Amedeo Miguel di Velasquez, am fost mult mai iute. Mâna mea s-a mişcat de una singură către beregata străinului, care a murit surprins şi zâmbitor, sub soarele feroce. Şi de atunci, nimic nu îmi mai surâde. Nici viaţa alături de nevastă, nici nesfârşita llanura în care strămoşii mei de peste mări şi-au găsit raiul, căci ea nu te mai opreai din pribegie, şi totuşi erai acasă tot timpul. Nimic decât speranţa unui străin care să vină într-o zi să-mi aducă lumina. Între timp, doar groaza că acel străin m-a vizitat deja.