Cunoaşteţi prea bine problema. Mergeţi pe stradă, spre serviciu, şi dintr-o dată aerul miroase sărat, auziţi valurile, pielea vi se înfioară pe sub haine de dorul soarelui, inima aude pe marinari cum cântă, toate cărţile dintr-o dată vi se par fade şi nu vă mai suportaţi viaţa. Dacă nu plecaţi, chiar în momentul ăla, dacă nu vă urcaţi în maşină sau în tren către mare, vi se face rău, vă chirciţi sub povara titanică a plictiselii diurne şi sub groaza de iarnă, simţiţi o durere ca un pumnal perfid ce vi se înfige în coşul pieptului, vă vine să muşcaţi din asfaltul topit de ciudă. În stadii avansate, toracele vi se deschide şi din el tot ce e mai frumos şi mai simplu şi mai omenesc în dumneavoastră îşi ia zborul către ocean, lăsându-vă o palidă şi încercănată fantomă, scrâşnind din dinţi şi tremurând fără voinţă în bătaia vântului.
Şi totuşi, nu puteţi pleca, pentru că nu mai aveţi libertatea asta. Sunteţi legat de zeci de obligaţii mărunte dar implacabile de oraşul ucigaş. Ce e de făcut? Dulcea Mahala vă oferă un răspuns.
Faceţi în aşa fel încât, când ceilalţi oameni vă văd, să li se facă lor dor de mare, pe loc. Când treceţi pe stradă, foşnind din rochie sau târşâind sandalele, trecătorii să fie izbiţi de mirosul de alge. Să li se înmoaie picioarele la vederea pielii dumneavoastră arse. Agăţaţi-vă scoicile şi coralii roşii la gât. Nu ştiu exact de ce şi cum, dar funcţionează. În scurt timp, propriul dumneavoastră dor de mare va fi ostoit. Pretinzând că sunteţi o creatură marină, venită pe câmpie doar în vizită, veţi ajunge să credeţi această nevinovată minciună. Şi viaţa va redeveni, măcar pentru o vreme, suportabilă.
aşa ni se va face tuturor dor şi vom emigra, liniştindu’ne sufletele în valuri şi nisip. sună bine, ce mai aşteptăm?:)
.:)) ah nu, domnule vlad…nu nu…aici nu ati intuit o problema.
..vedeti..asa, spre exemplu, imi ostoiesc eu, chiar si iarna, dorurile. pielea mi-e arsa continuu, din nascare, rochiile imi fosnesc uscat a nisip chiar si atunci cand, neglijandu-le lungimea, trec prin balti si le inmoi bine de tot cu ploaie de-mi uda apoi tot drumul gleznele si sandalele, geanta mi-e inutil (inutil nu eu cred ca este, caci altfel as evita inutilitatea. asa spun doar unii aflati intr-o continua surpriza de ce lucruri pot sa existe in ea) incarcata cu melci, scoici, pietre de pe la vreun picior de val, slefuite bine bine pentru cazul in care vreau sa compar vreodata vreo piele cu dansele, pescarusi de lemn varuit alb, cu aripi usor cojite de la monezile de un ban sau cinci (care stau in mod tragic in aceeasi singura incapere a gentii mele, fugind din portofel) sau cu saculeti cu nisip(la care sunt pe cale de a renunta, ca-mi are mereu nisipul tentative de eliberare). uneori chiar ma trezesc ca trec desculta pe trotuare sau chiar pe langa masini, pe la semafor, si ma mai si mir in aiureala mea de ce se uita oamenii ciudat cand ma vad balanganindu-mi sandalele pe care le tin de atele alea lungi care se intortocheaza in sus pe picioare. nici macar nu e vorba sa ajung sa cred nevinovata minciuna, fiindca, marturisesc, niciodata nu am considerat-o a fi astfel.
ei…dar acum vine problema, domnule vlad, caci e drept ca unii(nu multi, unul, doi), foarte probabil la fel de ratutiti ca mine, imi spun uneori le petite fille de la mer(stiti? ca in clipocelile lui vangelis ), in loc sa imi spuna, cum trebuie, pe nume…dar cu restul…ce fac ?
adica spuneti dumneavoastra, daca v-ati intalni pe strada…sau in autobuz, in creierii bucurestiului, cu o petite fille de la mer, nu v-ati gandi ca e un pic…dusa cu pluta? departe rau, in larg ?
Ba da, bineînţeles, şi aş chema poliţia, jandarmii, salvarea, pompierii şi preşedinţia.
ar fi un pic cam drastic
Aux grands maux, les grands remèdes.
Deci azi mi-am loat cercei cu stele de mare si colier de siret cu un calutz de mare maro. De la 2 mai. Mai am si colier cu scoici.
Am si bluza albastra ca valul de dincolo de dig.
Meduze n-am gasitara.
Maine plec prin orase.
Ie bine oare?
Păi să ne spui şi noo.
da de unde Dumnezeu ştii tu că funcţionează, când ţi-e dor de mare, să foşneşti din rochie şi să-ţi târşâi sandalele pe trotuar?!
Sandale am. Rochie, nu, dar am un fel de intuiţie că aşa e.
am un inel împletit cu scoici pe deșt, care nu mai iese. ca să vezi.