Plângeţi?

De aici, de la ani lumină, niciodată nu am fost un admirator înfocat al Americii. Dar, la naiba, am avea ceva de învăţat de la ei.

Un prieten, doftor, cu noi orizonturi americane (îi urez din toată inima noroc şi fericire), îmi povesteşte în altă parte următoarea chestie, tipic americană. Un medic, la sfârşitul unei lungi zile la spital în SUA, se plânge unei colege: prea multe internări, ore târzii, oboseală, etc. Colega se întoarce spre el şi îl întreabă zâmbind: “Are you crying?”

Desigur că medicul plângăreţ s-a scuturat, şi a schimbat repede tonul: “no, not at all, a fost o zi foarte challenging”.

Am citit, la îndemnul lui Fluture, editorialul lui Cărtărescu din EVZ. Am plâns de nu am mai putut. Am plâns de mila  intelectualilor care, alegând o tabără, nu şi-au imaginat, după atâţa ani de politică românească, bieţii de ei, că o să se murdărească de noroi şi zoaie. Am plâns de mila bietului Băsescu, care s-a întors împotriva sistemului şi a fost învins. Nu glumesc, exact aşa zice domnul Cărătrescu. Verificaţi şi dumneavoastră. Tragic, nu? Am mai plâns de mila noastră, carele vom rămâne, pentru că nu am ştiut să-i apreciem pe intelectuali, fără ei (au plecat într-o grotă să-şi lingă rănile), fără Băsescu, doar cu Crin Antonescu, Oprescu şi Geoană. Pentru că nu i-am meritat, nici pe intelectuali, nici pe Băsescu. Cu care oricum nu ne-ar fi mai bine, chiar dacă îl alegem.

Tocmai mă pregăteam să fac un gest dramatic,pentru că oricum nimic nu mai are rost, când mi-am adus aminte cum plângea şi Băsescu, şi încă mai plânge. Lacirmi pentru Stolo, lacrimi pentru ţara muribundă în care trăim bine. Lacrimi groase, imense, reptiliene. Şi brusc, în ciuda blestemăţiilor reale, alea pentru care nu plânge mai nimeni, pentru că asta e, trăim într-o epocă în care nu se plânge decât de mila propriului şorici, mi-a înflorit un zâmbet sinusoidal în colţul gurii. Are you crying, Mr. Cărtărescu?