Scurt bilet unui prieten

S-ar putea, într-adevăr, să fie o tristeţe în ce scrii şi spui. Posibil ca ea să se tragă din faptul că eşti, precum Superman, singurul exemplar al speciei tale. Că în lumea de azi nu ai ce căuta, nu eşti dintre acei tineri mereu cu capul pe sus, nici dintre acei tineri mereu cu capul în jos.  Că lumea în care te-ai născut, lumea ta, nu numai că a dispărut în urma unui cataclism absurd şi tăcut, dar e cu putinţă să nu fi existat vreodată (până la urmă, e acelaşi lucru). Că nu poţi să stai, nici să pleci. Că nu ai cui să spui toate lucrurile asta, deşi ai cercul tău de oameni care ţin la tine, atât cât pot, fără să te cunoască, deşi te bănuiesc.

Io m-aş aduna niţel, dacă aş fi în locul tău. Nimeni n-are ce să facă cu tristeţea ta. Nici cu povara ei, nici cu dulceaţa ei narcotică. Acum, dacă tot e cu tine, n-o să treacă uşor. Pune-i botniţă. Ţine-o strâns de lesă.  Fă-o să tacă.

Şi vezi cum faci, pentru că, dacă nu eşti atent, într-o zi o să-ţi scape din strânsoarea pumnului. Şi o să reverse peste noi ca mareea, şi apoi o să ne intre în sânge. Şi noi o să ne uităm unii la alţii şi la ţinutul ăsta, şi n-o să mai înţelegem nimic.

About The Author

11 thoughts on “Scurt bilet unui prieten

  1. Propun un mic exercitiu de imginatie: ce-ar fi daca ne-am imagina ca am exista pt o clipa intr-o lume in care toti oamenii pe care i-am cunoscut sau ii vom cunoaste vreodata, inclusiv noi, am avea alt corp, implicit alta voce, alt aspect si alt creier/capacitate de intelegere (aici avem printre altele ca variatiuni: unul retardat sau bolnav mental, etc). O lume in care (pe rand si alternativ) fie noi, fie (succesiv) toti cei din jurul nostru pe care i-am admirat ar fi altfel, nu ar mai avea aceleasi idei, ganduri, etc, pt car nu i-ar duce creierul sa gandeasca, sa inteleaga. O lume in care ducem o alta viata, diferita de cea prezenta, fara nici o asemanare. Oare ne-am mai recunoaste prietenii? Dupa ce i-am recunoaste? Oare, daca ar fi sa ne intalnim cu noi insine pe strada intr-o astfel de lume ne-am mai recunoaste (daca nu am stii ca sintem noi)? Care sint acele atribute unice ale identitatii noastre? Dar cel mai important, ne-am mai iubi cu aceeasi intensitate cu care ne iubim acum cand stim ca sintem singurul exemplar al speciei noastre, Superman? Macar ne-am respecta? Am mai gasi ceva valoros la noi sau la ceilalti, ceva ce sa admiram? Ce ar fi acel lucru?

  2. Ne-am iubi conştiinţa şi trupul care o găzduieşte. Şi bineînţeles, şi fostul trup, dar asta doar în amintirea faptul că ne-a găzduit cândva conştiinţa.
    Altfel, nicio trăsătură nu e unică. Nu avem motive obiective să ţinem aşa de mult la noi. Doar subiective.

  3. Defineste te rog “constiinta” in sensul folosit in raspunsul tau. Si de ce ne-am iubi-o?

  4. Nea Ion: tu primu. 🙂
    Nu, nu mă refer la conştiinţa care-ţi spune să nu faci prostioare. Vezi şi postul “Idee de povestire” & comments (între timp am ajuns la concluzia că povestirea respectivă ar fi tare slabă.)

    Iar dacă mă pui să-ţi definesc conştiinţa, ei bine, asta este problema cea grea. Totuşi, definirea ei nu are neapărat legătură cu ce vorbim acum, din moment ce ştim cu toţii ce e, fără să o definim. Conştiinţa e eul, fără trăsături sau limite. Eul care vede culorile şi aude sunetele, şi se crede în centrul lumii. Subiectivitatea, dacă vrei.

  5. Revin cu intrebarile anterioare si reformulez:
    “Oare, daca ar fi sa ne intalnim cu noi insine pe strada intr-o astfel de lume ne-am mai recunoaste (daca nu am stii ca sintem noi)?”
    Daca nu am avea constiinta faptului ca persoana “intalnita” de noi reprezinta chiar propria persoana, oare ne-am mai putea recunoaste eul? Sau eul (constiinta) ar fi automat diferit fiind doar o perceptie creata de propriul corp (creier)?
    “Care sint acele atribute unice ale identitatii noastre?”
    Tu spui ca eul nu are trasaturi.
    Atunci cum ni l-am recunoaste daca ar fi de exemplu sa ni-l pierdem pt o secunda si sa trebuiasca sa ni-l gasim asa, cum ne-am recunoaste si gasi pantalonii pusi pe o franghie la uscat? 🙂
    Dar mai interesant, de ce ni l-am iubi, daca nu are nici o trasatura, deci nu ni l-am putea nici macar recunoaste din exterior?
    Oare eul este real? Sau este real doar pt noi si doar cat timp il avem (daca l-am pierde chiar si pt o clipa nu am mai sti sa-l gasim)? Sau e doar o perceptie subiectiva pe care o avem, rod al substratului material biologic aflat in configuratie unica? Sau de fapt aceasta este de fapt definitia (postulatul?) oarecum circulara pe care incerci sa o afirmi: eul (constiinta) subiectiv ni-l iubim pt ca sintem subiectivi? Ceea ceinseamna ca sugerezi ca iubirea este posesie?

  6. Io n-am zis că “eul nu are trăsături”! Am zic că pardon conştiinţa este eul fără trăsături, i.e., când vorbesc despre conştiinţă nu mă interesează dacă posesorul ei e zgârcit, gras, iute la mânie sau iubăreţ.
    Nu ştiu cu iubirea, dacă e posesie, m-ai pierdut aici.
    Eu personal mă bucur că sunt conştient şi nu mi-ar plăcea să fiu un zombi filosofic. Într-un alt post, străvechi, O crimă perfectă, demonstram, cred eu, că nimeni nu ar fi de acord să fie omorât şi să fie înlocuit cu o persoană identică din absolut toate punctele de vedere, chiar dacă nimeni nu şi-ar da seama (nici măcar sosia). Diferenţa dintre două persoane (ipotetice) bineînţeles, e chiar conştiinţa (chiar dacă cele două persoane gândesc aceleaşi gânduri, în acelaşi timp). Percepţia subiectivă a restului lumii şi a sinelui. După cum se poate constata, conştiinţa pare, cel puţin în acest experiment de gândire, independentă de orice trăsătură a posesorului.
    Probabil că eu sunt conştiinţa mea plus toate trăsăturile mele (plus circumstanţe, etc.) Dacă doar conştiinţa, fără trăsături, ar migra în alt corp, adică exact ce spui tu, sigur că mi-ar fi dor de vechile mele trăsături, dar adevăratul eu e totuşi conştiinţa. Orice trăsătură se poate schimba de altfel. Şi corpul însuşi: cum zicea profesorul B., niciuna dintre moleculele lui nu e exact aceeaşi cu moleculele de acum 30 de ani, de ex.

    Să amintim că sentimentul că propriul trup, propriile trăsături, propriile percepţii, propriile gânduri chiar, îţi sunt străine (ca şi când conştiinţa ta ar fi captivă într-un trup străin) apare în psihoze.

    Şi să mai amintim că sunt unii care consideră că conştiinţa nu are niciun rol în funcţionarea noastră, e doar o iluzie, un epifenomen.

    Despre lucrurile astea tot vorbim de când s-a înfiinţat blogul. Dar a fost o ocazie drăguţă de a scrie un comentariul tl;dr, şi de a da multe linkuri către posturi demult uitate.

  7. Dar dacă eşti de părere că postul ăsta la care comentăm e revoltător şi prostesc, să ştii că sunt de aceeaşi părere cu tine.

  8. Eu cred ca trupul nu conteaza chiar asa mult. Personalitatea insa din pacate e foarte influentata de cat de pozitiv ne percepem trupul in perioada formarii ei. Deci si constiinta.
    Ce vreau sa zic e, daca am fi toti mai urati si mai prosti in acelasi grad, probabil ca ne-am imprieteni si am iubi aceeasi oameni, daca am avea ocazia sa-i intalnim.

  9. Simina: e ‘uau’? :))) Mulţumesc!
    Tasha, contează mult şi corpul, de fapt, enorm, doar că majoritatea dintre noi îl luăm drept garantat, şi ca existenţă şi integritate, şi ca lucru al nostru, personal. Şi totuşi e un doar un obiect fragil de împrumut.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.