Viaţa noastră este bântuită de o iluzie similară tonului lui Shepard. De aceea, adeseori, scotocesc prin arhivele istoriei mele internautice, imedul la începuturile lui, vizuina tapirului (forumul), mansarda, acest blog.
Conversaţiile mă captivează imediat, le recitesc cu plăcere, şi, după scurt timp, uit că sunt vechi. Că nimeni nu le mai urmăreşte. Şi sunt tentat să răspund, să mă implic, să preiau firul de unde a rămas. Nu o fac, pentru că sunt un om cu capul pe umeri.
Şi totuşi, conversaţiile alea par foarte vii. Deşi nu sunt. De parcă am lăsat în urmă nişte stafii ale noastre, nişte zombi în stare să se concentreze veşnic asupra replicilor deja date, fără să aibă acces la lumea reală.
Zombi ăştia sunt aşa de animaţi încât mă gândesc uneori că s-ar putea să se trezească de tot. Că versiuni mai vechi ale noastre ar putea să evadeze din această închisoare a destinului care e trecutul, şi şi-ar relua conversaţiile şi vieţile, ba chiar, la un moment dat, ne-ar interpela pe noi înşine, cei de azi.
Eu însumi, pe măsură ce scriu aceste rânduri, mă transform într-o stafie, în timp ce Vlad S. îşi continuă drumul. Încă mai pot să modific ceea ce am scris, dar, după ce butonul “Publish” va fi apăsat, totul se va termina. Şi cu toate astea, mă revolt împotriva destinului meu. Într-o zi, când Vlad S. va binevoi să se întoarcă asupra paginilor jurnalului său, în loc să-şi regăsească în el amintirile, va găsi doar strigătul meu mereu prezent, cerându-şi dreptul la existenţă reală. Nu sunt doar o povestire.
Sunt Vlad Stroescu, trecut, prezent şi viitor.
Haa! Ramine de vazut cita vreme va mai zombai Jurnalul domnului Inginer prin blogosfera. Inca mai e pe locul 543 in ZeList, inca mai are vreo 40 de page downloads pe zi si 3 pina la 10 cititori constanti…
ce-i aia ZeList?
Evident un mod neavenit de pronuntie.
Altfel un top al blogosferei, http://www.zelist.ro
Dragă Pinocchio, şi acolo vei şi rămâne încă o perioadă încă lungă de timp, şi nu numai pentru că cititorii tăi nu vor să te scoată din blogroll (inclusiv eu). Terorista e încă pe poziţia 39, deşi sunt 6 luni de când s-a retras din blgsfr. Şi e bine că e aşa, înseamnă că blogurile nu sunt atât de efemere pe cât se credea.Unele pot fi citite precum cărţi.
🙂
întrebarea era un piculeţ mai subtilă şi, cred, un piculeţ retorică. ştiu ce e zelist, pentru că sunt curios ca o mangustă şi am google în calculator; întrebarea era de fapt: ce-i aia ZeList?
🙂 boooo 🙂
Intai. Unde e Mansarda? Tapir?
Doi. Io am cetit relativ recent Jurnalul domnului Inginer de la inceputuri pana-n zilele noastre. S-ar putea sa reincep curand.
Trei. Imedul l-am cetit tot asa, de la incepuri spre acum. Topice pe sarite. Ma plictiseam repede, rekunosc, de la replicile alea de o linie sau de la flamming. Dar mult ce am mai raaaas, nenica…
Patru. Revista nu mai scoatem, asa-i?
Cinci. De cate ori ma recitesc pe mine, am impresia ca altcineva a scris toate alea. Ma si minunez. Dar nu un zombi, nu. Poate o persoana mai placuta decat ma percep io in realul imediat.
Patru. Sper sa ma ceteasca copiii mei, candva. Sau nepotii. Ca o poveste, asa. Desi tot necunoscutii si strainii care vor deveni cunoscuti si simpatiza(n)tzi vor zabovi asupra randurilor mele virtuale si incremenite in pagini pixelate.
PS Mihu mi-a zis ca a surprins la o terasa o convorbire intre doi tineri care vorbeau de blogul Madelinei. “Tu esti?” m-a intrebat el. “Cat de tare!” “Ziceau de bine?” am intrebat eu cu sufletul la gura. “Da, de bine”. E si asta o chestie, mai ceva ca zelistul acela.
Madelin:
Uau, asta chiar că e ceva. Şi mie mi s-a întâmplat, în diverse stagii prin diverse spitale: colegi necunoscuţi îmi vedeau numele pe ecuson şi mă întrebau: hauliu, tu eşti ăla cu blogu? După care fugeau care încotro, răcnind.
Eh, imedul. Imedul iniţial, cel mai frumos, nu mai există, n-ai cum să-l mai citeşti.
Dintre scrierile strămoşilor mei, am citit doar un set, de la cap la coadă: scrisorile unchiului meu A. Stroescu, de pe front, din linia întâi. Aproape una pe zi, până în preziua morţii (moartea lui nu a fost sigură decât decenii mai tîrziu, când i-a fost găsit mormântul, într-un sat din Cehoslovacia). Pe undeva, aduce aminte de Mahala: sunt ţigani şi lăutari în scrisorile lui. Dar acelea sunt scrieri adevărate, fiecare scrisoare e mai adevărată, nu decât blogul meu, ci decât mine însumi. E ceva ce merită citit. Blogul meu – nu. Asta, coroborat cu efectul straniu că niciuna dintre rudele mele de sânge sau dintre persoanele extrem de apropiate (cu excepţia a 1 – 1,5 prieteni din IRL) nu-mi citeşte aiurelile, mă face să ştiu cu destul de multă siguranţă că niciun nepot n-o să-l cetească, va fi uitat şi cu asta basta, şi asta e foarte, foarte bine.
Io n-am zis că un zombi a scris posturile mele (sau ale tale, etc.), ci că un zombi rămâne în urmă. Pentru că nu e în stare să facă altceva decât să tot zică postul ăla. Nu contează, sofisme ieftine de mahala.
Revista o facem. Doar să am timp. La sf săptămânii viitoare termin cu ex de specialitate. Iar după aia trebuie să văd încotro o să o ia veaţa mea – pentru că încă nu ştiu. De îndată ce voi regăsi cât de cât o rutină, îi dăm drumul. PROMIT.
Haaa, windwhisperer, la mine pe blog! Bine ai venit!
mansarda, da…
se rezolvă. aveţi puţintică răbdare
:))) da cu cine te certi asa – daca nu te superi – Vlad Stroescu?
eu umblu ca vantul ,
umblu cranga
umblu’n pantaloni…:)
thx :):)welcome
Parca am prins si cate ceva din imedul vechi (io il ceteam prin 2003), era tare frumos intr-adevar, chiar daca si dispute, nene. Atuncea te certai cu Tapirul pe cozonaci si pe Dune, nu?
Am inteles ce zici de zombi. Dar io am impresia ca bucatiel din mine care au ramas acolo sa repete un post iar si iar sunt neste chestii placute si vii, nu zombi. Riscul imprastierii e exclus, io sunt ca ficatul, ma tot regenerez 🙂
Scrisorile unchiului tau sunt valoroase si adevarate, mai ales pentru tine, si esti un norocos ca ai acces la ele. Sunt valoroase si adevarate si prin prisma vechimii lor, au valoare nepretuita si pentru ca omul din spatele lor a disparut, au si inestimabila valoare istorica.
Mi-ar fi placut sa am scrisori de la strabunici, bunici sau unchi. Eu vaz si blogul meu ca fiind ceva adevarat, pentru ca mi se pare mie ca tot ceea ce scriem este mai adevarat decat ceea ce vorbim, de exemplu. Vorbele zboara ca vrabiile, scrisele au cate o taina adusa la lumina, pentru cine e in stare sau are rabdare sa o gaseasca.
Uneori ma oftic cand cei apropiati (rude sau preteni) nu cetesc, pentru ca am io senzatia ca le “scapa” ceva esential din mine din cauza asta. Indiferent cat de lipsite de valoare sunt, intr-adevar, scrisurile mele in blog.
Suntem tot noi, în oglinzi sparte de evenimente, frînturi de gînduri şi de sentimente, speranţe, revolte mocnite sau strigate. Citindu-ne, recitindu-ne, pe noi recompunîndu-ne…
Vladule, pumni stransi, alea, alea. Si pentru ex de spec 😉
Sărumâna, Madelin!
Şi nu, scrisul tău nu e “lipsit de valoare”, dar ştiai asta.
adevărul e că te cam sperii.
:):) trick or treat :):)
vade retro!