Majoritatea zilelor dintr-o viaţă nu pot fi deosebite de alte zile asemănătoare, nelăsând nicio amintire durabilă. Lucrul fiind destul de înfricoşător, periodic cineva încearcă să-l combată fixându-şi viaţa într-un jurnal. Zi de zi, evenimentele mărunte sunt prinse în capcană, spre a mobila ulterior un apartament înghesuit de pensionar.
Însă acest tip de om e trădat în mod josnic şi insidios de propria lui minuţie. Când, peste ani, jurnalul se va redeschide, va constata cu groază că lumea dinăuntru nu e nici pe departe lumea lui. Iar protagonistul-autor al rândurilor scrise cu cerneală demodată nu e cel ce ţine jurnalul în mână. Ci altcineva.
Privind tulburat priveliştea de pe geam, cea care s-a schimbat atât de încet, omul va realiza atunci nu numai că planul nu a funcţionat, dar şi că a creat un fel de ciudăţenie, de monstru, care va continua să-i locuiască clandestin viaţa, să i-o “squatteze”, mult timp după ce el însuşi se va fi scufundat în uitare.
io ma intreb daca lumea mea de acum cativa ani mai este “a mea”, fiindca o simt cu nostalgia cu care as revedea un bun prieten
ca sa nu zic ca ma sfiesc, uneori, sa-mi vad imaginea din ce in ce mai stearsa din oglinda. Noroc cu firele albe, sigure “in fata schimbarii” si pe termen mai lung 🙂
Mystère et boule de gomme.
Oricum, în condiţii de criză, oamenii se întorc mult înspre trecut.
sau fura ca n-avem c pune-n gura