L’art conduirait-il à l’endurcissement?… Cela m’inquiète.
(Villiers de l’Isle-Adam, Contes cruels)
Scuarul D’Estrées e cunoscut ca loc de rendez-vous obişnuit al cetăţenilor messini, pentru priveliştea frumoasă pe care o oferă către canalele ce decupează oraşul în mai multe insule, înainte de a se vărsa în Mosella, şi mai ales pentru extraordinara statuie ecvestră a mareşalului François d’Estrées, ultima operă a enigmaticului sculptor Jean-Marie Léplucheur, înainte ca acesta, asemenea lui Villon, să dispară fără urmă.
Capodopera uimeşte imediat prin extraordinara ei vivacitate, marcă a tuturor sculpturilor lui Léplucheur. Mareşalul e într-o ipostază războinică, cu sabia scoasă din teacă, ţinută deasupra capului, cu vârful înainte. Calul se zbate în frâu, cu capul dat într-o parte şi cu nările dilatate. Dacă stai să priveşti câteva minute statuia, începi să fii convins de realitatea ei, ai impresia că vezi mişcările toracice ale calului, că ochii de bronz ai mareşalului se aprind de furie, într-atât de puternică e iluzia artistică. Cunform unor mărturii ale contemporanilor, statuia ar fi de fapt chiar autoportretul lui Léplucheur, lucru neverificat, având în vedere că nicio fotografie, portret sau altă imagine nu a sculptorului nu a ajuns până la noi.
Desigur, la impresia generală contribuie şi numeroasele legende ce scaldă opera şi pe autorul ei într-o întunecată aură romantică. Léplucheur era considerat de mulţi un geniu nebun de legat, având în vedere atât viaţa sa sălbatic de singuratică, inexplicabila şi totala lui dispariţie, şi alte câteva poveşti crunte şi de altfel foarte greu de dovedit privind o serie de crime ale căror victime erau cunoscuţi ai artistului, şi mai ales unica sa iubire, Hélène Langliche, imortalizată de el în celebra Ondine.
Doar specialiştii cunosc însă şi mai ciudatele afirmaţii ale autorului, prin care acestea pretindea să explice aspectul atât de viu al sculpturilor sale, stil inconfundabil care l-a făcut de altfel celebru mai mult decât orice altceva. Într-o scrisoare ce însoţea proiectul său pentru statuia lui D’Estrées, Léplucheur spune următoarele:
“După cum poate ştiţi, din scrieri mai vechi ale mele, domnule primar, adevăratul secret al modestelor mele opere nu stă nici în materialul ales, nici în tehnică, nici în vreun talent ascuns cu care natura m-ar fi binecuvântat, ci în miile de ore de studiu pe care le-am petrecut aplecat atât asupra vechilor manuscrise şi însemnări ale alchimiştilor secolelor trecute, cât şi asupra ultimelor descoperiri moderne, mai ales în ceea ce priveşte ştiinţele comportamentale, neurobiologia şi fiziologia minţii. În urma umilelor dar îndelungatelor mele strădanii am devenit în stare, nici mai mult, nici mai puţin, decât să picur în statuile mele un strop de conştiinţă. Atât, doar conştiinţă, nu viaţă, nu amintiri, nu emoţii, ci doar conştiinţa unei singure clipe prezente, trăirea ei fundamentală şi inexplicabilă şi tot ce decurge din ea. Statuia lui François d’Estrées, Mareşal al Franţei, pe care am ales să-l reprezint pe cale să se angajeze în luptă, nu doar va arăta ca un războinic, dar se va şi simţi ca un războinic, ca un om care se aruncă, sfidător, cu toată furia şi fiinţa sa, către moarte. Ce e arta, dacă nu înţepenirea în eternitate a unei trăiri? Trăire care nu e neapărat a artistului, ci e mai curând smulsă din lumea invizibilă a arhetipurilor, şi dăruită, goală, publicului. Eu n-am mers decât un pas mai departe decât predecesorii mei, în sensul că trăirea eternă nu mai e goală, ci împrumută corpul solid al sculpturii, ieşind din zona rarefiată a abstractului şi arătându-se lumii cu adevărat, aşa cum suferinţa unui om căzut pe stradă e adevărată. Aceasta este, Domnule Primar, mica mea contribuţie, pe care sper că o veţi lua în seamă pentru concursul de proiecte iniţiat de domnia voastră.”
Aşadar, Léplucheur ne spune că operele sale simt ele însele ceea ce vor să transmită lumii. Privindu-le, eşti tentat să îl crezi, dacă povestea n-ar fi atât de excentrică. Criticii spun că avem de-a face cu o metaforă, sau, în cel mai rău caz, cu un delir.
Personal, după cercetări minuţioase în arhivele judiciare şi publice ale vremii, am ajuns la altă concluzie. Cred că Léplucheur spunea adevărul pe jumătate, minţind în rest. Indiferend cât de incredibil sună, sunt de părere că, într-adevăr, “statuile” sale sunt încremenite într-o trăire veşnică, şi că aceasta este sursa geniului său. Însă Léplucheur nu a insuflat această viaţă punctiformă, statuilor sale, ca un animator de golemuri. Nu a fost un dătător de viaţă, fie el şi unul frankensteinian, ci, mult mai simplu, exact invers: un ucigaş. Bănuiesc unde se află toţi aceşti oameni, toate cunoştinţele sale dispărute misterios. Hélène Langliche nu a plecat nicăieri. Se află în depozitul Muzeului de Arte Frumoase din Nancy. Nu ştiu exact cum a făcut-o, dar presupun că o analiză atentă, ştiinţifică, a sculpturilor va aduce multe răspunsuri.
Dar Léplucheur n-a fost doar un ucigaş. În ciuda modestiei sale făţişe, a fost cu adevărat un artist în toată puterea cuvântului. Numai un artist ar fi putut avea imaginaţia atât de puternică, încât, în clipa sinuciderii, să se transpună, cu atâta convingere, în scena feroce a războiului.
Povestea ta imi aduce aminte de Parfumul lui Suskind 🙂
Frumoasa ipoteza.
Spre rusinea mea, n-am citit.
Daca ai timp, incearca’l. Sint absolut convins ca o sa’ti placa si nu ma bazez pe faptul ca mi’a placut mie atunci cind scriu asta ci pe ceea ce cred ca am inteles despre tine citindu’te in ultimul an (cred ca a trecut deja un an :))
inca un hot de suflete….ai preluat stafeta de la amutitul corn?
n ai cum sa posetzi o fotografie a statuii?
eu nu o stiu si n am gasit o …
Ana, o sa incerc sa caut 🙂
Recunosc ca m-a intrigat personajul asta Léplucheur. Foarte fain mi se pare cum spune el “sa picur … un strop de constiinta … constiinta unei singure clipe prezente”. De aceea dau si eu un vot pentru postarea pozei. Dar sa fie mare sa-i analizam toate detaliile 😀
Te rog, de asemenea, sa ne mai dai cateva informatii despre el. Nu am gasit nimic pe net…
Merci pentru post.
Nu il gasiti pentru ca nu exista :)..e o poveste frumoasa, nu foarte originala, insa.
Sunt perfect de acord că povestea nu e originală, şi, dacă ar fi fost doar povestea în sine, nu aş fi pus-o pe blog.
Ceea ce, cred eu, e un pic mai interesant e povestea poveştii. Ori pe asta ar trebui să o aflaţi dumneavoastră. Am lăsat destule indicii.
Cât despre statuie, ea există bine mersi, şi se află în Grădinile Esplanadei din Metz.
Gata că deja am scris prea mult şi nu vreau să stric plăcerea cititorului perspicace.
Originalitatea in literatura nu mai e posibila cam de multisor, altfel decat prin contopirea idiomurilor pentru a exprima neexprimatul. O mai face cate un scriitor neenglez in engleza, pentru ca e cea mai flexibila si permeabila limba a momentului.
Dar e posibila originalitatea in imbinarea formelor de arta si in implinirea creatiei. Pe cand o statuie a lui Lestroescu in mijlocul Metzului? Statuia Psihiatrului Ratacitor.
In ropot de copite, potop Ratacitor 🙂
Adevarul e ca povestirea in sine nu e nici originala nici prea buna. (De fapt, cam tot blogul e un soi de plagiat, sau, mai eufemistic, o serie de omagii 🙂 )
Un pic mai interesanta mi se pare povestea povestirii. Cred ca am lasat destule indicii ca amatorii de mistere sa aiba cu ce sa se joace. Cat despre statuie, ea exista bine mersi si cu prima ocazie o sa o pozez si o sa o lipesc aici.
Un soi de sonete inchipuite….
Vorbesti, bineinteles, de Statuia Psihiatrului Ratacitor…de-abia asteptam fotografia…
Nuuu 🙂 Psihiatrul rătăcitor încă nu s-a pietrificat, deşi, poate, undeva acasă, o variantă minusculă a mea (mai curând momâie decât statuie) creşte încetul cu încetul într-o mansardă din Peaţa Romană.
…mansarda-piramida…Ce frumos! Tu te plimbi prin Europa, si gandurile au ramas sa trudeasca acasa. Gandurile-sclavi, ale cui sunt? Ca nu-s doar ale tale.
( asta ca sa luam interpretarea etimologica . Cealalta cu sperietoarea, ma sperie! Cum sa lasi zdrentele in urma si sa fugi!! Brrr.)
şi ce mai zic francezii tăi? cum e noua piele, viaţă?
cresc momâile și noi habar n-avem.
lila, e aceeaşi pele, aceeaşi veaţă.
Simina, o să încerc să dezvolt teoria momâilor într-un post viitor. Of, am foarte multe de scris, dar când ajung acasă tot ce pot să fac e să mă uit pe pereţi.
Vlad, da’ gagica ta nu e in acelasi loc cu tine?
Ba da.