Vă cer scuze pentru absenţă. Deşi e adevărat că sunt foarte bătrân şi destul de obosit, încă nu am de gând să mor, sau, dacă am murit, am acea persistenţă fantomatică a tuturor mahalalelor, aşa că veţi avea parte de mine şi de blogul meu încă multă vreme.
De când sunt în Franţa, majoritatea românilor pe care îi întâlnesc (şi sunt destui, slavă Domnului) consideră din oficiu că am emigrat definitiv. Când le spun că nu, că sunt doar în vizită, sunt privit mai întâi cu o perplexitate care durează doar o secundă, apoi interlocutorul fie izbucneşte direct în hohote de râs, fie îmi zâmbeşte cu condescendenţă şi nu fără o oarecare amărăciune: “lasă că vezi tu peste câteva luni”.
Unul singur a persistat un pic mai mult în perplexitate şi m-a întrebat “da de ce nu vrei să rămâi?”
Recunosc că mi-a fost greu să-i răspund. Mai întâi, pentru că îmi veneau pe limbă nenumărate răspunsuri care se îngrămădeau şi nu reuşeau să iasă pe gură. Mai apoi că mi-am dat seama că la majoritatea dintre ele mi se va râde automat în nas sau mi se va zâmbi cu condescendenţă, etc. În al treilea rând, pentru că de fapt majoritatea acestor răspunsuri, deşi reflectă realităţi, nu sunt decât minciuni, pe care adesea mi le zic uneori mie însumi. În sfârşit pentru că unele dintre răspunsuri nu se puteau formula cum trebuie în vorbe.
Aş fi putut răspunde, de exemplu, următoarele. Deci, de ce o să mă întorc în România:
– Pentru că am vrut doar să călătoresc niţel şi să văd chestii noi înainte de a mă aşeza la casa mea, nu am fugit de foame sau de disperare.
– Pentru că în România e casa mea, unde am mulţi prieteni, fraţi, surori, mama, tata, mori de vânt, mulţi şi văi.
– Pentru că România e patria mea, pe care o voi servi până la moarte, în care îmi pun toată nădejdea şi inima, de care nu fug atunci când îmi e mai rău, care poate va dispărea precum o specie anonimă de pterodactil pitic, pentru care voi lupta cu cuţitul în dinţi până când sângele meu negru se va amesteca cu cel al strămoşilor miei spre a adăpa crapii din Dunăre şi guvizii din Marea Neagră.
– Pentru că plecasem cu speranţa (ô, infinit naivă) că părăsesc un mediu medical îmbâcsit şi viciat, pe alocuri otrăvit, ca să găsesc o lume mai civilizată şi mai elevată, în care munca va fi o plăcere şi în sfârşit voi putea înflori profesional până la justa mea valoare în sfârşit recunoscută, sau în care voi putea măcar să-mi fac meseria întrucâtva liniştit, şi când colo dau peste exact, dar exact aceleaşi racile oribile care m-au făcut să cochetez vesel cu ideea de a mă lăsa de meserie. La care se adaugă un fel mentalitate stalinistă nemaiîntâlnită, ideea că, dacă sunt medic, sunt duşmanul de clasă al asistenţilor, drept pentru care trebuie să se ragă la mine şi să mi se pună beţe în roate până când o să mă târăsc înapoi în ţara mea obscură, mama mea de român cerşetor împuţit.
– Pentru că aici, aceiaşi asistenţi de care vorbeam mai sus, au un ritual interesant de primire al noilor medici sau rezidenţi. Li se spune sau li se sugerează că put. Ajunsesem să fac baie de cinci ori pe zi şi să-mi torn în cap un flacon de parfum până să aflu că făcuseră aceeaşi figură colegei mele, o rezidentă micuţă şi timidă care lucrează de fix o lună, precum şi predecesorului meu, acum psihiatru privat cu patalama.
– Pentru că am impresia, probabil paranoidă, că fiecare vorbă sau gest îmi ies greşite, în virtutea principiului nedeterminării traducerii, că fac doar paşi greşiţi care îmi atrag antipatie suplimentară.
– Mama lor la toţi.
Dar toate aceste răspunsuri pe care le-aş putea da, şi pe care o să le tot dau din când în când, sunt doar aproximative şi subiective, că pentru fiecare din ele mi se pot aduce o mie de contraargumente, că totul e un edificiu şubred construit de un vagabond anahoret spre a se adăposti de lungile ploi de noiembrie.
De fapt, o să mă întorc în România din cu totul alt motiv. Un motiv care nu se spune, ci trăieşte ca un animal de pradă, de exemplu o pumă sau un crocodil foarte rapid. Care te pândeşte dupe colţul străzii Verdun la intersecţia cu bulevardul Foch şi se aruncă la beregata ta şi te sufocă, sau îţi arde o năpraznică lovitură în stomac de te îndoi până la pământ şi îţi dau lacrimile, dacă nu intră noaptea pe geam ca să te surprindă în somn, să-şi înfigă dinţii ca nişte hangere în ventriculul stâng, cu care te iei la trântă dar căruia nu poţi să-i frângi gâtul, pe care poţi spera doar să-l înlănţuieşti până la urmă, să-l încui într-un beci din care să nu mai iasă şi să nu mai vadă niciodată cerul şi stelele, să-l hrăneşti în secret cu mici bucăţele din tine şi să-i bei laptele, se pare, nespus de dulce, ca atare sau amestecat cu vin roşu, dupe gust.
ultimul paragraf m-a dus cu gandul la vulturul lui A. Gide, din prometeu rau inlantuit 🙂
Eu te inteleg. Taica’miu se roaga de vreo 15 ani de mine sa plec din Romania. Si argumentele lui nu au fost niciodata usor de ignorat. Ba chiar am ajuns prin vestul civilizat, in ultimii ani chiar des. Si totusi nu ma las dus nicicum. Iar argumentele mele nu au nimic practic in ele, sint toate emotionale si au legatura cu acel simt care s’a ascutit in timp care iti spune din prima ce strazi sint sigure si care nu, in ce restaurant vrei sa intri si in care nu, cum arata si vorbeste un om in care poti sa ai incredere, cum se poarta un om care are incredere in tine. Aici stiu drumul spre muntele meu unde gasesc linistea, stiu in ce zile din an el este pustiu si pot ramine doar eu cu gindurile mele, stiu oamenii pe care ii pot suna la orice ora cind ma viziteaza demonii sau nevoia de o bere. Si multe alte lucruri din aceeasi categorie.
Sint multe rele aici dar nu ma simt strain. De fiecare data cind aterizez la Otopeni simt ca ceva se relaxeaza in mine, chiar daca stiu ca o sa’mi ia o ora sa intru in Bucuresti pentru a ajunge acasa.
… Aaaa, pai, don’ doctor, sa nu confundam nostalgia cu prostia!
Tocmai dvs-tra, de la care avem pretentii…
Nostalgia, ca si bautura… e buna, da’ trebe sa te tii de ea!
Prostia omeneasca, pe de alta parte, e o constanta universala, desi prostia frantzuzeasca e mai graseiata decat alte prostii.
Serios: de romani… mai poti sa scapi, daca pleci haat-departe… de Romania n-ai cum. 🙂
Oh, Blegoo, din contră, e mult mai simplu să scapi de România decît de români *G* Iar chestia cu prostia franțuzească mai graseiată e genială, o tipăresc și mi-o pun pe pereți. Dar ce vroiam să spun.
Totul e o chestiune de perspectivă, Vlad. Poți să pleci și ca să inveți, și din expunerea ta pasional-romantică nu e nici o greutate să extragem cel puțin o jumătate de milion de lucruri pe care le înveți acolo. Și pe care nu le înveți la nici o facultate, evident. Așa văzînd lucrurile, întrebarea de ce te întorci își cam pierde sensul. (En passand, cei care o pun au desigur nevoie de o justificare pentru erezia de a fi procedat altfel.)
Să le sugerezi noilor veniți că put… de la distanță, îmi vine sa mor de rîs. Nu m-aș fi așteptat la genul asta de humor din partea lor, dar, dacă mă gîndesc bine, e perfect logic. În ordinea cantității ingredientelor și corespunzător poziției geografice: Uscăciunea germană, suculența franceză, mizantropia britanică. Genială combinație, se notează și asta. Iar dacă voi ajunge s-o aplic vreodată, atunci precis că nu va fi pe pielea noilor colegi, ci mai degraba pe a celor vechi, cum ar fi Dr. Grossvogel sau alții, care chiar au făcut ceva ca să o merite.
“un edificiu şubred construit de un vagabond anahoret spre a se adăposti de lungile ploi de noiembrie”
Am senzatia ca ti-am mai spus asta mai demult, cand blogul parca arata altfel… 🙂 Lasa medicina si apuca-te de scris. Ca scriitor roman, nimeni nu si-ar fi permis sa fac glume cu tine (altfel interesante de studiat glumele astea). 🙂
Pentru unii e valabila si varianta zicalei “omul sfinteste locul”. Unii se lasa sfintiti de locul LOR.
P.S. “a sfinti” e folosit cu sens figurat aici, sa n-o dam in cuvioshenisme neprielnice. :))
Bine ai revenit!!!
Pas glop, pas glop…
De acolo puteţi face mai multe pentru patrie, de exemplu să convingeţi câteva asistente să înveţe pe dinafară “Maman leur là tohtsi de médecins français, vive les Roumains, ils sont les meilleurs!”. Măcar rezistaţi acolo până la pensie… Şi când te gândeşti cât de multe lucruri am copiat şi copiem de la ei, din pură compatibilitate!
vladule draga, apropo de chestia care pute, eu le-as lua-o inainte si le-as zice “vai, ma scuzati daca miros mai puternic, am avut niste branza frantuzeasca la micul dejun”
asta asa, fara sa mai comentez restul.
treaba cu “de acolo poti face mai multe pentru patrie” am spus-o si eu demult.
A, nu, asta nu. Sa te intorci dupa ce i-ai jucat pe aia cum ai vrut, da. Dar asa, nu. Chiar nu stii ca dominatia vine din interior? Au niste prapaditi de asistenti o vointa si o putere a mintii mai mare ca ale tale??Ti-au prins slabiciunea( cred ca transpirai de trac, si, evident, cu cat te speli mai mult, cu atat transpiri mai mult. Niciun deodorant nu opreste sudoarea slabiciunii. Numai puterea mintii, controlul emotiilor). Te credeam mai sigur pe propria valoare. Fii pur si simplu tu. Nu au mai avut aia asa o minte si un suflet pe acolo!! Nu te intoarce pana nu i-ai supus. Ca-ti ramane gustul amar al infrangerii, si o sa te sape. Esti mai bun decat ei, dar esti, pana una alta, mai slab. Stai acolo pana inveti sa te afirmi.Si pentru noi, nu numai pentru tine. Pe urma, poti sa te intorci.Ceea ce are educatia lor si lipseste cu desavarsire in educatia noastra e cultivarea constiintei propriei valori. Aia sunt mandri de ei si cand sunt prosti ingramaditi, noi suntem sovaielnici si cand suntem geniali. E o batalie pe care fiecare roman trebuie sa invete sa o castige. ( Cred ca pot semna: mama lu stefan cel mare)
De ce ma voi intoarce eu in Romania. Pentru a pune osul la constructia tarii. Pentru a face bani. Pentru a ma simti implinit. Pentru a-mi regasi prietenii. samd.
vei reveni cu siguranta, pentru ca nu te-ai dus “de tot”. Desi ma intristasem la vestea plecarii, simtind ca “a mai plecat un prieten” si gelozind, in egoismul meu, ca “eu inca sunt aici”, cred ca, indiferent de lumile in care traim, mereu vom avea prilejul sa poposim “in mansarda sufleteasca”, acolo unde nu e nevoie, neaparat, sa ne aflam si in carne si oase 🙂 De-asta eu sunt bucuroasa ca te mai intalnesc, uneori, pe caderea bastiliei, prin parcul ioanid, la sala radio sau in alte locuri prin care se plimba fantomele tale 🙂
Mi-a placut replica Tapirului, cu branza frantuzeasca la micul dejun 🙂
Observația Mamei lui Ștefan cel Mare (ce bine că nu de șosea e vorba, hihihi) am avut ocazia să o fac și eu de curînd, și nu numai în ceea ce se cheamă “filosofare spontană” (sau, mă rog, psihologizare), ci într-un context bine controlat. Respondenții din România își apreciau abilitățile proprii semnificativ mai slab decît cei din Germania, deși în realitate era invers.
În altă ordine de idei, vă mai aduceți aminte de sfîrșitul anilor 80? Era o temă mereu la ordinea zilei, cine a mai plecat în excursie în Vest și “a rămas”…
Te asteptam. Sunt lucruri de facut. Sunt dezamagiri de trait. Sunt batraneti de atins. Sunt nemernici de lovit in barbie.
Te asteptam 🙂
HAAAA!
Ce de raspunsuri! Chiar nu ma asteptam; nici nu va imaginati cat de bine imi prinde.
Postul asta l-am scris dintr-o singura suflare ieri, cand am ajuns acasa, si deja m-am simitit ceva mai bine, dar azi, deschizand usa si vazand ca suntem inca impreuna, imi canta cordul!
Asa mi-a zis si o colega doftorita, frantuzoaica trecuta prin aceleasi furci, ca trebuie sa ma impun, nene. Chestia este ca eu sunt deja tare obosit de atata impus. Tocmai, ca nu vroiam sa ma impun, imi permisesem speranta ca in alta tara nu va mai trebui sa o fac, ci mai curand sa-mi fac treaba in mod civilizat si linisiti. Era tot ce ceream. Ei bine, daca nu se poate, nu se poate, mancavash. Azi de dimineata mi-am incarcat tunurile, m-am uitat in oglinda si m-am pregatit sufleteste sa devin cel mai destetat, cel mai tembel si cel mai inspaimantator medic din spitalul ala. O sa imi impun sutul in kuru lor. Dar e totusi mare pacat, si sunt tare dezamagit. Se pare ca meschinaria scarboasa e proprie spitalelor de oriunde, n-am cum sa scap doar plecand din Romania.
Liviu, io m-as face scriitor, dar chiar daca mi-ar da prin cap un cod al lui da vinci sau o poveste cu vamipiri adolescenti, lucru de care nu cred ca sunt in stare, mi-aduc aminte ca in Franta, de ex, doar 5 scriitori isi permit sa traiasca doar din scris, iar la noi cred ca niciunul. Am citit eu pe SRSFF. De asemenea, am auzit ca scriitorii se porcaiesc mai abitir ca doftorii, daca asa ceva e posibil.
Doamna Cel Mare, multumesc pentru vorbele prea frumoase. Tin totusi sa subliniez ca nu putzeam in realitate, e doar o faza pe care o fac ei noilor veniti. Eu miros; dar e o combinatie subtila de apa de roze si tutun Marasesti, deci cum nu se poate mai agreabil.
Da, excelenta treaba cu fromajul français. O sa o transmit urmatorului, ca io am trecut testul asta deja.
In rest, o mare imbratisare pentru voi toti, ca va iubex. Les copains d’abord!
Aa, si nu vreau sa la intorc pentru as fi in stare sa fac ceva pt Romania. Ci pentru ca mi-e dor rau, na.
Vlad, eu sint inca o data in situatia sa ma impun. Dupa 16 ani de lucrat in acelasi loc mi-a iesit seful la pensie si a venit unul nou cu trupa proprie. Asta a fost acum 3 ani. Si inca ma lupt cu colegii adusi (pe care, de fapt, ii cunosc bine pe majoritatea de cind erau studenti). Obositoare chestie, intr-adevar, dar nu stiu daca se poate altfel.
Eu ma bucur nespus k vrei sa te intorci, prea putini mai fac cale intoarsa. Cateva colege de facultate s-au lasat seduse de Franta sau de francezi 🙂 si nu vor sa mai vina acasa.
Si totusi nici acolo nu este totul roz, cum zici si tu, cum mai zic si altii, cum am tras si eu unele concluzii dupa o scurta vizita. Mi-e ciuda insa pe unii romani care ajunsi acolo sunt mai francezi k toti fracezii si critica tot ce e romanesc.
Vorbii prea mult, o zi frumoasa sa ai!
cum in spatele oricarei decizii se afla doar un singur motiv real (celelalte le inventam ca sa aruncam praf in ochii ratiunii si altor complexe), si cum motivul tau real e exprimat in ultimul paragraf-ce pot sa zic, decat, macar bucura-te de experienta asta pana ce te intorci.Si nu petrece prea mult timp in afara -atunci cand ajunci sa fii intre doua taramuri intoarcerea nu mai are aceeasi relevanta.
Cat despre meschinarie si alte trasaturi umane: oameni suntem oriunde ne-am naste sau duce. Si ne aratam fata noastra umana mai ales cand suntem fortati sa petrecem mult timp impreuna -precum doctori si asistente intr-un spital.Si cu cat traim mai mult intr-o societate “cvilizata” si suntem obligati sa ne purtam cu manusi si cand nu ne vine, cu atat negativitatea ce deriva din frustare si resentiment…Dar ce spun eu aici, doar tu esti specialistul 🙂
Tocmai cind ma pregateam sa scriu pe blog despre ultimul val de emigrare, al celor intirziati nostalgic pe acilea sau blazati existential, zici ca te intorci. Cred ca vei ramane, pentru ca “la France te reclame”. Cit am stat pe acolo 3 ani am vazut cit de distrusi psihic sint foarte multi francezi. Bilant: trei sinucideri, veri primari si frati ai unor buni prieteni. La psihotrope parca erau pe primul loc in Europa.
@Pinocchio: Ei, avem experiente diferite, nu? Tot cred ca poti sa te feresti de romani – daca iti dai osteneala, zic. 🙂
Aia cu “…Respondentii din Romania…” etc – din pacate, e o chestie reala. Avem un complex de inferioritate, care nus’ de unde ni se trage, in nici un caz de la turci.
@tapirul: Bre, cum dracu’ ai gasit tu ce cautam eu sa zic aseara… si nu-mi venea??? Aia cu fromajul si mirosul, zic… :))
@Vlad: Impunerea nu implica neaparat o lupta pe viata si pe moarte – asa cum bine stii. Tu esti perfect echipat – impunator chiar, de la natura; intelectual vorbind… 🙂
“…sunt deja tare obosit de atata impus. Tocmai, ca nu vroiam sa ma impun, imi permisesem speranta ca in alta tara nu va mai trebui sa o fac…” – asa ceva nu exista. Asta e simtom de lenevie intelectuala, zic. 🙂
M-as strica de ras… sa asist la o conversatie referitoare la “miros” intre tine si cei care remarca “mirosul”… (…Asa… e un miros, dar poti sa-l descrii? Iti aminteste de branza de Roquefort? Ori de mirosul pe care il simti personal, seara cand te descalti? Stai nitzel, sa-mi scot carnetelul, sa iau notitze, asta e ceva interesant… posibil sa fie un simptom clinic… exista boli mintale care se manifesta prin senzatii de miros… deci, cum spuneai ca miroase?”)
Desigur, eu ca maidanez, am dat-o mai grosier, dar stiu ca se poate si mai subtil… :))
Hai, ca e chiar distractiv sa-i pui la punct pe prosti.
Nu stiu daca sa ma intristez pentru dezamagirea ta sau sa ma bucur sa te aud ca te vei intoarce – binenteles ca mint, ma bucur infinit mai mult.
Haa, ce idee mi-ati dat! Peste un sfert de ora soseste domnu’ Inginer si eu nu stiam ce sa pun pe masa ca desert la steakurile de vita. Acuma stiu: Pianistu’ (subchiriasul nostru, ca intre timp avem unul) a lasat in frigider cam de vreo luna o bucata de brinza frantuzeasca, mmmmmmm, un deliciu ce s-a’mputit… 😀
Si, Blegoole, o fi distractiv sa pui la punct prostii, dar e si mai si sa-i lasi sa continue, ba chiar sa-i incurajezi. Citeste povestea mea cu “Dragoste in vremea administratiei”, hehe.
Pinocchio, eu exact la aia ma refeream. Sa le dai nada, sa-i incurajezi. Dar asa… la modul serios, sa nu se prinda… 🙂
Eh, cumva cred ca Vlad nu e suficient de rau la suflet sa se amuze cu asa ceva… aici e o mica problema. 🙁
Deja te-ai întors ! Faptul că te salutăm acum pe blog înseamnă că eşti cu noi. Şi, ca să repet ce-a scris Turambar ( pe care îl preţuiesc mult), vino, doctore, avem o ţară de vindecat ! Multă sănătate şi numai bine !
Matilda si Turambar (pe care va pretuiesc si io, asa cum meritati) Bre, ia mai lasati aia cu “vinooo… doctore, inapoi, ca suntem buni de tratat!”
Lasati bre, omul sa se limpezeasca, ce dreaq’!
O sa vina cand o sa vina… daca o sa vina… cand o sa vina!
Mahalaua… o fi ea dulce, o fi ea a noastra… da’ Vlad nu e al meu, nici al vostru! Ci al sau personal, acu’ si’n vecii vecilor, amin, zic, alea… (sunet de trambitze, tunete, trosnete, zgomote nedefinite, miros de fleici si mititei la gratar, “…jamuuurrrr cumper!…”, alea)
Deci, bre, lumeee-lumeee!
Oarecum relatat, zic io:
http://tiny.cc/Bkhdl
Blegoole, esti genial, vino’ncoa’ sa te pup pe frunte. (Hîc. Brinza aia imputita a fost buna dupa steak. Da’ si vinu’. Eeeeeeeeeeh.)
Eeh, si Hofstede. Eeeeeh, Hofstede. (De unde stii? *curios*)
Pinocchio… mai citim si noi… carti, zic, de sub palmieri, zic.
(steak, zici? Unde-s oasele pt. mine?!? :)) )
Offtopic: trebe sa tzipam nitzel la Vlad, ca el intra in oarece balcaniada nostalgica, zic. E de inteles, dar nu e de incurajat, zic.
Hofstede si, de “si” te intrebam. Ca si, poftim, de “tzipat”. Aici e o poveste cu mult mai veche.
Cit despre Vlad — nu, nu cred ca are nevoie sa tzipam. Desi cred ca i-ar face placere.
Ei, si daca tot stii atitea, ce sa-ti mai spun eu ca un steak n-are oase. Heh.
Pinocchio… cum dreaq’ nu e nevoie sa tzipam? Normal ca o sa ii faca placere, o sa se simta important, maretz, interesant. Care este el, Vlad, zic.
(a se pastra oade pt. catzel. totdeauna, zic)
Pinocchio, am devenit interesat in chestiile lui Hofstede citind aiurelile lui Gladwell – care aiureli, fac un anume sens, cumva. Recunosc – spre rusinea mea – ca nu e ortodox sa citesti astfel de carti – nu e mioritic, zic. Da’ n-am pretins niciodata ca sunt roman, n-am votat, la biserica nu sunt primit, buletin n-am, pasaport n-am… deci…
In fine, sa nu ma dau rotund, ca nu eram eu la subiect; mi s-a parut ca e relevant, cumva, in discutie – ideea de:
“…Culture is more often a source of conflict than of synergy. Cultural differences are a nuisance at best and often a disaster.”
Pentru mine, postul lui Vlad a fost o confirmare de “nuisance” – ca trosneala culturala, ca sa nu zic “clash”.
(tapiru’ o sa ma acuze de garagariseala – [placerea de a te juca de-a cuvintele si sensul lor – semanticele alea care este ele] si o sa zica ca i-am incalcat teritoriul lui stramosesc)
Dar.
In traditia mahalalei, deviem de la subiect, impartasim ce credem, ce ne preocupa ori ce speram sa comunicam, nu?
Asa si eu cu Hofstede, zic.
Stiu, ma exprim greoi, nu am spontaneitatea tapirului, eleganta lui Vlad, ori acerbitatea cerbului; nici nu incerc… sa ma masor cu mai-marii mei – sunt doar un caine, bulucind prin garduri, cum ar zice un parlamentar contemporan 🙂
(mi-e greu sa ma abtin sa nu zic care era cuvantul anti-spam: “schiau” – pare sa fie caracteristic la ce-am scris, zic) :)))
Vaz ca peste tot, aceeasi poveste.
Elementul comun: omenirea asta, nene.
Aerul e mai curat, vaile mai adanci, multii mai multi (blink la Vlad sa il inveselim), cladirile mai breze, istoria mai pregnanta din ziduri si din picaturile de ploaie. Degeaba. Ca tot de oameni ne lovim, nene. Creca suntem blestemati, noi oamenii. Conditionati mereu sa ne sarim la beregati unii altora.
Imi confirmi si tu ce-mi spun si altii. Mda.
Prietena mea plecata in Norway si care a lucrat ultimul an in China imi zice: e la fel peste tot (uamenii ‘e’ la fel peste tot), doar ca esti mai bine platit.
De fapt io cred ca fiecare omuletz are un “loc” al lui. Care poate sa fie in tara in care s-a nascut sau poate sa fie aiurea. Sunt sigura de asta pentru ca am experimentat pe pielea si cartilagiile si sinapsele mele proprii: in orasul si in casele “natale” simt ca ma sufoc. Deci “locul” meu poate fi si pe Marte.
Locul tau e in mahalaua de aici, pe tarmul marii de aici, prin mansardele de aici, asta era clar de cand ai plecat. Asa ca, daca stii chestia asta from the beginning, de ce nu incerci sa chill out? E mai comod.
Morile de vant, da. Habarnaveam ca si io am mori de vant. Am avut revelatia la MTzR, acum vreo doo luni. Le simtisem insa, mult mai demult.
Dorul, da, acest animal pradator si pradat…
Uf. Vreau si io sa zic ceva, dar nu ma duce capul sa ecstrag intelesuri, esente din ceea ce cetesc sau din ceea ce mi se invarte prin sus-mentionatul cap. Urmeaza dara neste bazaconii, cu chestiile utile am inca probleme.
Licurici 1 (neintentionat, dar are legatura cu El Licuricio Supremo). Vazut in direct rezultat exit poll alegeri Romania duminica, urmarit evenimente etc. No, io nu poci vota cu una, cu doua, de pre unde sunt si urmarit campanie coada ochiului numa. A doua zi povestit pre unde apucat de alegerile noastre (ma rog, un coleg francez – din parinti polonezi – m-a intrebat de bunavoie). Ce cool estem noi, diaspora. Are niste litere de impartit cu “disperare”, zice “natura mea speculativa”. Ah, asa ma inerveaza comunismul.
Licurici 2. Vlad, ce zice stiinta despre emotii? Serios. Am auzit niste termeni tare dubiosi in ultimele zile. “Investitie emotionala”, auzi dumneata. Avem intr-adevar de ales intre a “investi” au ba? Dreptu-i, argumentul “da’ daca patim, Doamne fereste, buba la iemotii?” pare valid, da’ io cred ca azi il vedem si nu ie. Adica exista posibilitatea sa ne temem de ceva poate inevitabil si poate nu in toate cazurile chiar fuarte dramatic.
Licurici 3. Am constatat ca daca vreau sa fug de “buba” pot sa incerc. Pot sa-mi ocup timpul in stare de veghe iar intentia de a “tine lucrurile sub control” (a ignora “buba”) nu se aplica in timpul somnului. Gruaznica este insa tranzitia. La ce sa ma gandesc inainte de-a adormi, daca nu vreau o insomnie de toata frumusetea? Insomnia ar veni din ireparabil, inevitabil, abandon si altele asemeni, singure sau combinate. Ma rog, asta poate nu ie important. Da’ daca simti o ghiara de pterodactil in stomac dupa ce-ti pui tampla pe perna, apai io zic ca ai o problema, nene. (Aici nu stiu care-i faza cu trauma, daca-i bine s-o zgrepteni fara sa stii ce sa-i faci dupa ce o aduci la suprafata, dar intru prea mult pe teren necunoscut si, bineinteles, speculativ.) Ei, cu plecarea “definitiva”… o fi o trauma. Poate unii se mint ca-i o provocare si ca de-abia asteapta. Poate ii si invers – unii zic ca e, vai, traumatizant, dar de fapt sunt tare curiosi si porniti sa o “ia de la capat”. Unde ne spunem adevarul noua insine si cat suntem in stare sa induram pentru ce… chestie de prioritati si valori. Nu exista valori “bune” si “rele” in contextul asta, sa fie limpede. Inteleg ca pot “realiza” multe in lumea asta, chiar ca mediocritate ranjitoare, ca doar nu-s vreun jeniu, Doamne feri. Imi amintesc ca nu mi-era bine in Romania. Sau poate imi spuneam ca nu ma simt bine ca sa-mi ascund curiozitatea ca unica motivatie. Ma rog, puate nu unica, puate ierea si altceva. “Escapism”, lasitate? (Haidi, bre, ca nu se puate. “Adevarul” se distorsioneaza, saracul, in timp. Io am stabilit prin conventie ca adevarul emotional ii ala de la momentul faptei, altfel ne ticnim complet.) Bun, inca n-am “realizat” nimic, nu mi-am luat casa, masa, etc. Poate as fi putut sa fac ceva pasi – macar sa cercetez cum devin problemele. Imi pretind (?) ca nu ma prea intereseaza. Ca veni vorba, n-am o “casa de vis” proiectata in creieri si niciunul din lucrurile astea nu ma instiga… sa adorm nuaptea. M-am hotarat ca nu tin neaparat sa “vad lumea”, ca ar fi de fapt bucatele de lume si ar fi nedrept pentru restul ei. Mi-o fi frica de esec, habar n-am. Detasarea mea de realitate si de ceea ce ar trebui sa-mi fie scopuri pragmatice, usoare, realizabile (nu “fericire pe Pamant”) este remarcabila. Poate a fost din cauza punctului 5. Altaceva: daca esti mai distant, mai stapanit, mai anglo-saxon, asa, apoi, nene, asta-i tara perfecta – interactiune reala minima, ca gaunosenie-i destula (nu la cantitatea de gaunosenie compar ce-am cunoscut acasa cu ce-i aici, ci la grija inconstienta de a o ascunde si, ciudat, promova simultan, doar-doar o ajunge “mainstream”). Avantaje si dezavantaje. Mie imi cam place aici, ca ma lasa toti in pace si eu pe dansii, daca vreau. Daca nu vreau, mimez interactiunea, mai explodez emotional cu europenii mei – nu fug de romani, dar nici o “insula de romanitate” nu caut. Functionez, dar nu mi-e foarte clar daca traiesc si daca mi-ar putea placea traiul “intens” de la Romania. Da’ ne adaptam usor cand ne-am educat sa credem in ceva, nu? (Niciun sarcasm – io zic ca-s produsul a ceea ce mi-am zis ca trebuie sa fiu.)
Licurici 4. Bun, io as cam vrea inapoi la Romania, da’ am mai spus ca vreau inapoi in timp. Probabil ca mi-e teama sa “investesc emotional” in a-mi fi dor. N-am fost inca in Romania. Aici clar mi-e o frica teribila ca mi se inchide refugiul, Romania aia pe care o prezint cu emfaza cui vrea sa m-asculte (?). Cules impresii de pe la oamenii de treaba care se mai duc in vizita. Toti vaitat ca vrut inapoi incoace. Nu zic ca nu s-or fi selectat din momentul “plec de tot” ezact aia care ar avea o astfel de reactie. Adica puate ii, cum ziceam, chestie de personalitate si nu de oribiliciune intrinseca a bietei Romanii.
Licurici 5. De cativa ani ma tot impun. Am tacut (sa lasam faptele sa vorbeasca, tovarasi!) si n-a fost bine. Sau o fi fost, dracu stie. Am inceput sa vorbesc… la fel. Acu’ sunt “persoana cea mai recomandata” pentru tot soiul de colaborari profesionale. Aham, carevasazica, un soi de “specialist”. Da’ mi se vaita fosti colegi ca e nasol sa o iei de la capat altundeva (cu un nou set de uameni care iti ocupa macar cateva ore zilnic).
Hauleu.
Fa cum te duce sufletul. Da’ sa-l lasi sa fie onest.
Ioi, nu apare comentaru’ meu. Am mai patit. Ii cam… depasit de situatie (vreo limita de caractere, ceva?)
Rezolvat. Au intrat in Spam un calup de comentarii, inclusiv unul de-ale mele, nu stiu care e cauza. Nu lungimea, oricum, al meu avea 1 rand.
Sa comentez, sa nu comentez? Ma mai gandesc si (poate) revin.
Fluture, matale eşti binevenit şi să mă-njuri.
Esti tembel, bre. Adica esti prea palid. Credeam ca vii den Rahova.
Aici tre sa ai o strategie. Tre sa le-o tragi zambind, ca asa se poarta.
Asistentele sunt la fel peste tot, tre sa aprecieze ca esti amabil, dar nu o s-o faca decat daca stiu ca ai potential sa fii periculos.
Cea mai eficienta metoda este sa le dai de lucru. Daca te suna aiurea noaptea, pune-le sa faca exact ce nu vor( eu dadeam ordin de clisma la toate cererile de laxative dupa miezul noptii).
Este destul de usor sa vezi ce nu le place, daca esti putin atent.
Daca esti oleaca imprevizibil ajuta, devin mai circumspecte si nu se hazardeaza la magarii gen mirosul, etc.
Si nu mai fii defensive cu traduceri, accent si cacaturi. Am observat ca pacientii si personalul te respecta mai mult daca ai un accent mai puternic. Nu-sh de ce, creka inspira mai multa incredere, pari mai autentic, mai doct.
Bre… nu toti avem taria ta de caracter si dusmania de cuvinte…
Ete kuru. Nu e vorba de dusmanie, e vorba de pragmatism. E o tampenie sa cazi in capcana tit for tat. Pana la urma, esti la alt nivel. De aia zic de strategie.
Kerb, ţi-aş povesti ce faze mi-au făcut, ca să te cruceşti niţel, dar nu e locul pe blog. Ideea este că nu pot să le pun să facă ceva. Că nu fac. În schimb îmi dau ordine, se bagă peste tratamentele mele, etc. Anarhie totală. Trebuie să-mi fac singur toată treaba, caz în care mă reclamă la raport că nu sunt team player.
Bineînţeles, în toată afacerea, pacientul pur şi simplu nu egzistă, nu are importanţă de vreun fel.
Cum sa se bage domnle peste tratament? Nu tu semnezi? Daca nu ai dat ordinul, nu-l semna.
Ce ordine pot sa-ti dea?
Zi-mi niste faze, chiar vreau sa stiu. Nu e pe blog, e la comentarii:)
Poate esti intr-o clinica de kkt, ai alternative?
Da-mi domnle neste faze, ca ma facushi curios.
Cum adica sa-ti dea ordine? Si cum adica se baga peste tratament? Ca ordinul e al tau, si daca nu e, nu il semnezi.
Bre… lamuriti-ma si pe mine… Vlad lucreaza la un spital, policlincica, ceva? Ori presteaza la un cenaclu de camin cultural?!?
Ca sunt oarecum confuz… cum vine aia… asistenta face ce vrea ea???
Ei… si tu! Am gargarisit si io… mi-am dres vocea, cum ar veni…
Normal ca stiu/inteleg ce spui… si am aceeasi opinie.
Aia cu accentul… aia e chiar valabila! Adica, eu daca deschid gura… lumea chiar devine atenta! Un fel de “…bah, asta zice ceva… ce dreaq’ zice? poate pierd ceva important”… gen de reactie.
Ce zice Kerb e absolut corect. Strategia asta se aplica cu succes si in Romania, de-un paregzamplu. Acuma nustiu exact cat succes poti avea ca rezi sau stagiar, probail ca aia fac pipi in capul tau cu toate strategiile (ce pericol sa insemni tu pentru ailaltii, tarshiti?). Ah, da, dupa ce ai patalama sau functie, fac aia sluj aproape singuri.
Din cate am cetit io mai sus, pb lui Vlad nu e ca nu stie ca trebuie sa aplice stragegii, ba si-a si pus masca evil in oglinda (desi si aici e de discutat, unii uameni sunt mai ai dracu din naturel, altii tre sa se forteze mult mai mult). Pb lui Vlad e ca el avea himera ca nu o sa fie nevoie de strategii si lupte deastea mocnite in alta parte. Dar asta e o dulce sau amara amagire.
Ori te lupti (cum zic Kerb, Blegoo), ori nu-ti pasa (cam ce inteleg io ca zice Dustweaver).
Din propria mea experienta, avand o fire mai bleaga asa, io am aplicat o retzeta de diplomatie (sa fii dragus gen, cu usoare servicii facute personajelor) cu puseuri de duritate (cand se asteptau mai putin). Si inca o arma de rezerva. Mistoul. Replica pe muche intre politete si obraznicie. Am constatat cu stupoare ca merge si la directori.
Vlad, ceea ce spui (iti fac mizerii, nu fac nimic, se baga peste tratamentele tale etc.) suna a neajutorare. Adica nu ca ai fi tu neajutorat de fel; este o situatie in care nu prea ai cum sa fii altfel, la inceput. Tocmai, trebuie sa gasesti metoda, si daca ai gasit-o, sa vezi cum incep sa faca ceva si pentru tine. Stiu ca nu e usor, dar pentru inceput ai citeva idei foarte bune in comentariile precedente, precis ca exista mult mai multe posibilitati. Si, intr-adevar, tit for tat nu e neaparat cea mai buna.
Madelin, mi-a stat pe limba sa-ti spun ca obrazniciile de care vorbeai se accepta numai unei femei. Dar daca ma gindesc bine, nu e asa. Intr-adevar, se pot spune foarte multe, depinde in ce forma si pe ce ton. Am vazut cazuri destule.
Chiar asa, Vlad, sa stii ca lumea chiar apreciaza daca mai dai si contra, nu numai sa faci intotdeauna ce vor ceilalti. Sigur, nu e cazul sa devii Gica Contra si sa spui nu la orice, pentru ca lumea nu te mai ia in serios, dar pina acolo e cale lunga. Dar fa-o, pur si simplu, or sa te iubeasca si or sa te stimeze. Si, mai ales, or sa-ti invete si de frica, dar si asta le place.
cine’ş aminteşte episodu’ din star trek voyager când teleportatoru’ face o greşeală şi îi scoate pe tuvok şi neelix combinaţi într-o singură persoană? io cred că din vlad şi kerb ar ieşi ceva fain.
vlad, nu o să mai adaug şi io încă un sfat la lista de mai sus, spun doar că dacă ţi-ai făcut iniţierea de venetic în franţa, în condiţiile de le povesteşti, you’ve seen the worst şi restul or să ţi se pară mult mai aliniate cu aşteptările tale. francezii sunt notorii pentru felul ăsta de a fi (mai ţii minte când ziceai că nu’s francezii aşa – era vorba de faptul că nu vor să vorbească altă limbă – ci că e din cauza limbii franceze care nu’ş ce?)
şi, vorba lui blegoo, ia nu-l mai chemaţi voi fuga înapoi.
PS: Vlad, peste tot e asa, uita-te la serialele in sute de episoade cu medici si asistente si o sa vezi, daca mai e nevoie: Asistentele, sint… eh, nu mai spun ce si cum, una ca se stie, alta ca apare cine stiu noi si iar imi zice ca sint misogin 🙂
Ideea este: Ceilalti medici au aceleasi probleme cu asistentele, astea nu sint neaparat probleme de incepator. Daca le dai contra si reusesti sa le tii in friu, cei mari or sa te aprecieze.
Am impresia că e o problemă cu comentariile, tot intră în spam.
O să mă obicinuiesc io până la urmă. Nu pot să plec imediat, din mai multe motive. Unu, pentru că am imensul avantaj de a lucra în acelaşi oraş cu gagica, locuim împreună, nu fac naveta. Doi, pentru că dacă plec brusc, îi las rău cu curu în baltă. În momentul de faţă sunt un serviciu cu un mare deficit de doftori, care se mai pregăteşte să se şi schimbe (vor apărea un nr de paturi de criză). Nici remuşcări prea mari nu o să am, având în vedere că direcţiunea mă plăteşte la mai puţin de jumate din valoarea mea, fără să facă nici cel mai mic efort măcar să mă ajute cu demersurile administrative (care de fapt sunt treaba lor). La capătul a 6 luni, dacă mai stau, o să mă mut în alt serviciu, în alt oraş. Unde ar putea să fie mai bine, dar sincer, habar nu am. Iată ceva vreme de când consier că medicina e o treabă urâtă. Se pare că nu prea are cum să fie mai frumoasă, decât peste nişte ani, când o să-mi deschid cabinetul meu şi nimeni n-o să mă mai frece la melodie. Să sperăm că între timp nu o să mă tranform de tot într-un moş acru şi înrăit.
Între timp, vă sunt recunoscător că aveţi răbdare cu smiorcăielile mele, şi vă asigur că în timp ce vă scriu îmi curăţ vechea flintă şi îmi ascuţ dinţii.