O soluţie împotriva colapsului literaturii

La mulţi ani, dragi miei.

Adesea spun, cu ipocrizie, că nu-mi plac SMS-urile în masă de sărbători, adică acel SMS standard (de ex., fie ca lumina Sfintelor Sărbători să vă lumineze atunci când vi se arde becul) pe care îl primesc şi eu şi tot restul membrilor carnetului de telefoane al expeditorului, inlusiv instalatorul, bunica, coşarul, secretara, mătuşa, etc. Chiar dacă înţeleg prea bine că este o ieşire in extremis din impasul urărilor pentru care îţi lipseşte mereu timpul şi inspiraţia, mi se pare impersonal şi fără rost. Prefer să nu primesc nimic. Iar eu, mai treacă-meargă, căci, slavă Domnului, sunt înconjurat de flăcăruile călduţe ale dragostei, dar îmi imaginez singurătatea cumplită a instalatorului, divorţat şi alcoolic, care, în întunericul garsonierei sale, primeşte, de Crăciun, urări pe care de fapt nimeni nu i le doreşte.

În dimineaţa asta, însă, mi-am dat seama, ruşinat, că blogurile fac exact acelaşi lucru. Scriu o însemnare, şi o trimit tuturor, fără să-mi pese de gusturile cititorilor mei, de viaţa lor, unică şi irepetabilă. Sunt un nesimţit. Ar trebui să vă cunosc mai bine. Să fac efortul ăsta, în fiecare zi, pentru că meritaţi, fiecare, din plin. Şi nu sunteţi omenirea întreagă, ci o mână de oameni, deci este perfect fezabil. Apoi, în loc să scriu câte o singură însemnare, să scriu fiecăruia în parte. Câte o însemnare pentru fiecare, după nevoile relaţiei mele cu fiecare dintre voi. Asta ar fi singura cale cinstită şi umană. Nu această înşiruire de aiureli care-mi trec prin capul meu singuratic, egoisme care numai din pură întâmplare pot interesa tangenţial pe careva dintre voi.

Exact acelaşi lucru se întâmplă acum cu literatura. Scriitorii scot cărţi fără destinatar. Nu se gândesc la cititor, decât sub forma unei fantome abstracte, lipsite de însuşiri proprii şi învestită doar cu acele trăsături imprecise pe care scriitorul însuşi i le conferă. Nişte homunculuşi, sclavi ai egoismului scriitoricesc fără margini. E şi mai grav decât la bloguri, pentru că bieţii cititori nici măcar nu pot răspunde, sau dacă o fac, cumva, nimeni nu le va zice, “mulţumesc de comentariu, te mai aştept pe la mine”. Şi treaba asta a mers, de bine, de rău, câteva secole, dar uite că acum ne împotmolim de tot.

Eu propun următoarele. Scriitorii să renunţe la visurile de mărire (toţi le au, să ştiţi), în care mulţimi fără număr şi chip le citesc cărţile timp de secole, şi în schimb, să-şi aleagă un număr limitat de cititori, să zicem zece. Sau mai bine zis, zece cititori să îl aleagă pe el.  Cum există medici de familie, să existe şi scriitori de familie, cu diferenţa că vor fi mult mai mulţi scriitori decât medici. Să nu credeţi că n-o să ne ajungă scriitorii: în ziua de azi, ei sunt ca frunza şi ca iarba. Şi ei vor fi mulţumiţi, pentru că majoritatea zac prin şanţuri, ca trăzniţi, fără niciun suflet care să-i citeaască, deşi ar avea şi ei ceva de povestit. Aşadar, fiecare ar avea zece (sau chiar mai puţini) cititori, pe care îi va cunoaşte cât va putea el de bine. Şi va scrie anume pentru fiecar în parte. Ar putea scrie în două exemplare, unul pentru cititor, şi unul pentru o bibliotecă universală,  unde să poate fi consultat de oricine, astfel opera lui va dăinui şi nu vom distruge vechea literatură. Pentru că fiecare operă (roman, poem, eseu, etc.), va avea un destinatar precis, care este unic, originalitatea, pe care o credem pierdută de milenii, va reapărea. Cititorilor, dacă nu le va plăcea un scriitor, îl vor putea schimba oricând cu altul, nicio problemă, sunt atât de mulţi! Vor apărea probabil şi scriitori mai solicitaţi, care vor avea, să zicem, douăzeci de cititori. Vom putea face atunci focuri de tabără la marginea pădurii, şi scriitorul va  spune poveşti pentru câte un grup de prieteni.

Astfel, cititorii, primind ceea îşi doresc de atâta amar de vreme, îşi vor găsi fericirea şi mulţumirea,  şi ea dată dispărută de milenii.