Criza vârstei mijlocii

Ploaie morbidă de februarie. E momentul să mă refugiez în cafeneaua spitalului, cu un grand crème şi nişte pains au chocolat, şi să reflectez asupra variabilelor vieţii.

În momentele mele de slăbiciune mi se întâmplă sa fiu un pic supărat şi invidios. Invidios pe cei care au lucruri pe care eu nu le am, deşi consider că le merit. Pe cei care ştiu, cu marjă de eroare acceptabilă, ce se va alege de ei peste un an. Pe cei care, în afară de propria lor persoană, indefinibilă şi insesizabilă, au şi o altă existenţă, certă şi palpabilă:  Simion Varanu, apicultor, Ing. Constantin Libelulă, proiectare, Dr. Martin Frambozie, oftalmolog. Am o oarecare vârstă, la care s-ar fi cuvenit poate să am propria mea burtă burgheză, propriul meu loc de parcare. În momentele mele de exaltare narcisică, m-am imaginat adesea realizând lucruri, lăsând urme, având – de ce nu? – o carieră. În fine, toate acele lucruri care alcătuiesc visul clasei mijlocii, şi care au motivat şi împins înainte societatea occidentală modernă.

Il n’en est rien. In timp ce molfăi aluatul crocant franţuzesc, în timp ce papilele mele gustative se bucură că trăiesc, raţiunea îmi indică faptul ca aspiraţiile şi ambiţiile mele sunt pe cale să-şi piardă şi ultimele fundaţii. Este rezonabil să consider că, foarte curând, din proiectele mele profesionale de altă dată se va alege praful si pulberea, iar numele meu, care niciodată nu a însemnat prea mult, va dispărea cu totul din analele tortuoase ale breslei. Numeroasele activităţi colaterale, în care niciodată nu am excelat şi care niciodată nu m-au reprezentat, vor înceta şi ele, pe rând, pe măsură ce mă voi zbate să rămân la suprafaţă, conform conceputului de rezilienţă, pe care toată lumea îl atribuie lui Boris Cyrulnik când de fapt îl găsim deja la Hughlings Jackson. În sfârsit, mă voi ancora cât de cât la un nivel functional, într-un anonimat perfect, îngroşând rândurile celor care lucrează în diverse sectoare negustoreşti, făcând cu totul altceva decât meseria pe care o învăţaseră, geologia, meterologia, ştiintele naturii, etc. Şi de fiecare dată când vechiul Vlad Stroescu se va zbate în străfundurile infernului memoriei, îi voi da în cap fără să ezit, până se va cuminţi şi va putea să umble alături de mine pe stradă, cu un zambet fals mizantrop în colţul gurii, amintindu-şi că, de fapt, niciodată, nicăieri, nu s-a simtit nici acasă, nici printre ai săi.  (Decât poate pe blog, dar aici e vorba de un al treilea Vlad Stroescu, în fine.)

Şi astfel, viermele meschinăriei din mine se hrăneşte cu pains au chocolat şi se trezeşte cu grand crème, în timp ce ploaia morbidă de februarie, scuipatul de dispreţ al iernii muribunde, plouă pe ambulanţe.