Îmbătrânirea nu este un proces unidimensional decât pentru popoarele paşnice şi sedentare. Cum sunt românii, în general, dar nu toţi. Să mă explic.
Există o îmbătrânire biologică. Ea înseamnă că, vrem nu vrem, suntem obligaţi să ne trăim viaţa. Există ceva liniştitor în treaba asta. La capătul liniei, povestea noastră va fi spusă, şi va avea un început, un cuprins şi o încheiere.
Anumite elemente contrazic însă mersul firesc al lucrurilor. Am cunoscut, de-a lungul timpurilor, o mână de oameni a căror îmbătrânire nu respecta mersul normal al lucrurilor. Prima a fost o mătuşă de-a mea, pe nume Victoria. În tinereţe, călătorise mult mai departe decât o voi face eu vreodată. Depărtatea e importantă, şi înseamnă o rupere sau o instabilitate a rădăcinilor: mătuşa mea trăise în Egipt. (Nu era doar o turistă). Pe lângă faptul că Victoria a avut o longevitate extraordinară, chiar şi în zilele ei de pe urmă, când secolul săpase în ea o albie anfractuoasă, în ochii înnecaţi înecaţi în nostalgie era un soi de tinereţe nealterată. O tinereţe pe care io n-am avut-o niciodată, de exemplu, nici când eram tânăr (ceea ce încă sunt). Şi nu era doar o impresie sau o amintire, ci o prospeţime imediată şi şocantă, care îţi scutura simţurile prin noutatea ei – cel puţin simţurile mele, de copil al triştilor ani optzeci, ce nu aveam creierul gavat cu imagini şi sunete, precum cei de acum.
Mult mai târziu, am recunoscut aceeaşi senzaţie într-un bătrân, într-un spital. Pasionat de Africa, pe care o cutreierase toată viaţa, se întorsese în România să moară – un cancer de colon îşi făcea datoria cu încetineală. El era o ruină descărnată, eu, un tânăr student pletos şi frumos. şi cu toate astea în mişcările bătrânului era o sprinteneală neobişnuită, de parcă s-ar fi molipsit de paşii fiarelor inimaginabile pe care le întâlnise în savană.
Şi acum, aflu de la Madelin de aniversarea doameni Uca Marinescu, despre care am mai vorbit pe acest blog, şi despre care acum văd că are şi site! Citiţi-l şi minunaţi-vă de aventurile unui mare călător român. Am avut ocazia să o cunosc, în biblioteca prăfuită şi înconjurată de vitrine cu cranii preistorice a Institutului Francis Rainer, unde a venit de câteva ori să ne povestească despre călătorii. Deşi acest om a văzut mult mai multe decât orice altă persoană în viaţă de care să fi auzit io, şi deşi azi îşi sărbătoreşte 70 de ani (!) tot în călătorii, vârsta dumneai biologică nu are niciun fel de relevanţă. Nu îi poţi ghici vârsta, văzând-o, nici cu o mare aproximaţie. Nu numai că pare cu mult, mult, mai tânără, dar, mai mult decât ceilalţi călători pe care îi întrezărisem înainte, pare animată de un fel de forţă vitală supranaturală, mereu nouă, care poate ne-a populat spiritul în vremea când noi, oamenii obişnuiţi, ne târam în patru labe şi descopeream lumea băgând părţi din ea în gură.
***
Moneda asta are şi un revers, după cum sunt mai multe feluri de călători. În Franţa, unde am întâlnit oameni din toate cotloanele lumii, am descoperit că, aşa cum există o a doua tinereţe, mult mai viguroasă şi mai strălucitoare decât banalele şi adesea stupidele noastre adolescenţe, există şi o a doua bătrâneţe, pe lângă care decrepitudinea liniştită ce ne aşteaptă e o vacanţă. Nu ştiu cum să o descriu sau să o explic mai bine altfel decât povestind ceea ce mi-a fost povestit.
Era un italian octogenar, fost soldat în legiunea străină. L-am întâlnit tot într-un pat de spital, unde i se descoperise o boală a sângelui, ce cu siguranţă avea să fie ultima lui bătălie. Nu era speriat, ci doar furios. Furios cam pe tot, de la faptul că asistentele nu-l bărbieriseră în dimineaţa aia, la tot restul existenţei, la fiecare atom din Univers. O furie resemnată. N-avea nevastă sau copii, meseria nu-i îngăduise asemenea lucruri. Nu avea să fie jelit, ceea ce-i convenea de minune. Am stat de vorbă de multe ori, i-am cerut voie să scriu despre el, mi-a acordat favoarea fără să se sinchisească prea tare. Călătorise prin toată lumea şi el, pentru că peste tot sunt războaie şi peste tot e nevoie de mercenari. Acum, la bătrâneţe, nu prea mai dormea, şi asta pentru că atunci când închidea ochii, în loc de întunericul pleoapelor, îşi revedea viaţa, ca la cinema. Şi nu era ceva ce voia să revadă. Mi-a povestit şi mie câteva dintre scenele astea, cu cuvinte puţine şi simple (vorbea prost franţuzeşte) şi fără niciun dramatism adăugat. Acuzăm adesea industria cinematografică pentru violenţa debordantă din filme: niciun scenarist, indiferent cât de bolnav, nu ar putea imagina ce omul ăsta văzuse. Am vrut să vă povestesc şi vouă o astfel de scenă, ca să fiu elocvent, şi mai ales pentru că sunt lucruri care chiar s-au petrecut şi despre care nici coşmarurile noastre nu ştiu, şi mi-am dat seama că nu pot să o fac, mă împiedică un fel de teamă superstiţioasă. Ar trebui să scriem despre lucrurile astea? E ca şi cum le-aş da o nouă viaţă. Pe de altă parte, aşa cum italianul ar putea să mărturisească, cruzimea e oricum eternă.
înnecaţi -> înecaţi
Pe Uca Marinescu n-o cunosc. Simpla ei existenţă mă entuziasma până când, la o masă, două persoane serioase din mediul universitar al Geografiei m-au asigurat că e o impostoare. Un fel de (am tras eu concluzia) Castañeda à la roumaine. Păcat, dacă-i adevărat. Încă o dată m-am ţepuit cu un om. Ciudă.
Return of the A. 🙂
Am corectat, mulţumesc, sunt neatent şi agramat.
Cum adică impostoare? Nu am auzit-o vreodată să pretindă că este altceva decât ceea ce este: o călătoare. Nu o geografă (cred că la origine era profesoară de educaţie fizică), dar înţeleg cum nişte geografi pot avea o atitudine hautaine, de breaslă. Înţeleg, dar nu scuz.
Undeva, la începutul Tropicelor triste, Cl.L.S. îi trage un întreg ditiramb împotriva noilor călători, care ţin conferinţe spectaculoase, dar a căror contribuţie e nulă, pentru că nu aduc nimic nou, ci merg pe drumuri demult explorate. Dar eu o admir pe Uca Marinescu nu pentru că ar fi descoperit vreun teritoriu virgin, ci pentru că îşi trăieşte viaţa aşa cum mulţi am vrea, dar nu putem.
A-propos de teama superstitoasa de a re-da viata prin povestire, ce pacat ca a fost amutit prietenul tau Corn! Am in privinta lui impresia filmelor acela de razboi rece, in care sunai la usa prietenului, si o figura de kgb iti spunea ca prietenul tau nu a existat niciodata, si ar trebui sa te cauti la alde Vlad Stroescu.Tacerea noastra are cateodata un miros vinovat.
Azi dimineata, cetind pe internet mai multe articole despre Uca Marinescu am dat, la comentarii, si peste un domn care declama ritos cum ca doamna nici nu ie explorator pentru ca nu procedeaza stiintific. Si ca asa, pe banii altora, ar pleca si el, ce!
Deh, frustrari, frustrari…
(oare cine-l impiedica? ah, poate lenea aia proverbiala care nu-si gaseste dinamica decat in cuvinte aruncate asa, aiurea-n tramvai, in eterul pixelat si anonimizator)
Domnule A punct, chiar daca. Era vorba despre ideea de a, asa cum a zis si Vlad.
PS
La sintagma “două persoane serioase din mediul universitar al Geografiei” m-a umflat rasu’. Rasu’plansu’. Punct.
PPS
Vladule, asa de agramat esti ca nici “doamnei” nu ai scris cum trebuie. Flip flop.
off topic
De cate ori am antispam cucurigu imi vine sa scriu si gagu. Psychanalyzzzze this!
@Vlad:
The return of the Vlad, din câte înţeleg! Beah, şi mie mi-a fost la fel de Franţa – dar după 4 ani!
Cu corectura nu-i jenă, că şi eu sunt uneori anagramat.
Din păcate, la întâlnirea respectivă, discuţia a virat repede spre alte teme, aşa încât nici mie nu mi-au rămas în minte obiecţiile celor doi. Până la o eventuală clarificare, şi eu zic că tipa e namaipomenită. Un singur lucru nu mi-a plăcut odată, când am văzut-o la Radu Moraru pe B1TV: cred că era vorba de o călătorie prin Mongolia (?), şi povestea cum a avut o comuniune din asta rituală cu un şaman, şi cum şamanul i-a zis ceva misterios pe care ea preferă să nu-l divulge… Chestia asta mi s-a părut cam de prost gust, adică mai întâi vă dau cu fripturica pe la nas, după care pofta-n cui – şi în plus fac şi pe misterioasa (şamani, iniţieri, mistere, misticisme, alea-alea)…
@Madelin:
Eu cred că există şi oameni serioşi în geografie: Cristian Lascu, de exemplu. Mi se pare un exemplu greu de contestat (Peştera Movile, de exemplu). Şi mai ştiu unii, dar nu sunt cunoscuţi.
@A punct
Pai erau doo posibilitati. Una era ca persoanele sa nu fie serioase (cimitirul elefantilor gen). Si tocmai ai demontat aceasta suspiciune.
Alta era iezapt aia pe care am vrut sa o sugerez si pe care a scris-o si Vlad. Mancatoria, nene, in breasla, e un ceva care nu piere, ca iarba-rea. Si se egzista peste tot pe planeta, am aflat recent.
Apropo de shamani, intr-un interviu, doamna U.M. spunea ca shamanul acela (sau altul, whatev) i-a facut harta reincarnarilor si i-a spus ca a fost si pescarus arctic. Ei si ce? Daca m-as duce io pe coclauri, as poza numa’ buruieni, pietre si aripi de pasari (motiv de vesnica exasperare pentru companionii prezenti, de prin anemicele si neinsemnatele voiajuri pe care le mai fac din cand in cand).
Fiecare sa faca ce-l taie capul, nene! Si sa povesteasca cui vrea sa asculte iezapt ce doreste sa spuna. I don’t see any issue here!
ia stai aşa nene, că acu văd: cine “l-a amuţit” pe Sebastian Corn? Nimeni nu-l amuţeşte pe Corn! De unde chestia asta?
eş nebun. iar te-nvârţi în jurul cozii. “ar trebui să scriem despre lucrurile astea?” e ca şi când mie mi s-a prăbuşit acoperişul la bucătărie, şi eu mă străduiesc să şterg geamurile, ca “nu ar trebui” să fie soioase.
you get the point. camera aia oricum nu mai e funcţională, dacă laşi geamurile soioase n-o să devină şi mai nefuncţională. n-ai ce rău să adaugi la aşa ceva.
A.:
păi dacă “m-au asigurat că e o impostoare”, ceva-ceva tre’ să fi spus ei să te convingă. sau să te asigure. impostoare în ce sens? ‘s cel puţin doo sensuri posibile, unu’ că de fapt nu a călătorit dar pretinde că, sau (doi) că de fapt nu a făcut nimic ştiintific dar pretinde că. – ‘s doo lucruri teribil de diferite. dacă e vorba de prima variantă domnii de la Geografie ar trebui să răspundă pentru calomnie, treabă serioasă. dacă e vorba de a doa variantă, Vlad şi Madelin au răspuns deja, şi se poate deduce în continuare că cei doi distinşi domni sunt nişte încuiaţi, dacă au astfel de opinii şi fac astfel de confuzii.
Ete,nu!(iau si eu stilul Madelinei, in mod epigonic, bineinteles.Imi lipseste sharmul ei.)Nu vorbesc de existenta lui in cercul de prieteni sau intre colegi. Stiu ca n-a murit. A disparut din cetate,forum,etc. M-am plictisit sa-l tot caut pe blog ca sa-i savurez povestile- si sa gasesc mereu pustiu. Dupa memorabila scrisoare,s-a dat la fund. Mai apare la cate o emisiune,ceva. Mie mi-e dor de povesti!!!!Daca s-a mutat pe alt blog, fa un pustiu de bine, Vlad, si spune unde.
hîntrebarea lui vlad e pertinentă, totuşi. tu zici că Împricinatul a fost “amuţit” şi dai aşa de înţeles, cu comparaţii kagebiste, că e un fel de conspiraţie.
dacă a început să tacă nu e neapărat din cauza că l-a “amuţit” cineva/ceva, ci poate şi pentru că nu mai are timp/chef/motivaţie/inspiraţie
N-am cum sa raspund aici, decat daca-mi raspund mie. Tapirule, daca ar fi amutit dupa ce povestea cum e sa fii scriitor de science fiction in Romania, sau dupa ce ii nastea nevasta sau se imbolnavea de melancolie, eram de acord. Dar cand dispare dupa ce porneste ceea ce putea fi o miscare importanta si periculoasa pentru puterea din Romania, da-mi voie sa fiu paranoica. Traiesc p-aci de prea mult timp ca sa mai cred in coincidente si disparitii din plictiseala. un scriitor are nevoie de cititori ca de aer. Trebuie sa fie ceva chiar grav care sa-l faca sa amuteasca.Ok,hai sa ne facem ca noi chiar credem ca nimeni nu-l amuteste pe Corn.Astept sa-i treaca plictiseala, oboseala, sau ce zici ca ar fi. Desi stiu ca , odata ce a dovedit ca are voce, ori va trece de partea cui conduce dansul, ori va tacea definitiv. Bine, spune-mi povesti, Tapirule!
păi, abia acum i-ai răspuns cu adevărat lui vlad. ţi-a trebuit un tapir sofist pentru asta :-). adicătelea, la întrebarea “cine l-a amuţit, de unde ideea asta”
Oare o fi de vina notorietatea? Adica dna Marinescu e mult mai “publicitata”?
Ori poate ca doamna Marinescu nu o fi urmat indicatiile pretioase.
Poate ca si leptopul si l-a furat singura, ca sa distruga probele, mda.
La o scurta cautare Cristian Lascu, ie-te peste ce am dat:
Exhibit nr.1
sau
Exhibit nr.2
Nashpa, nu? cu breslele astea, zic…
Cunosc si eu oameni care in ciuda anilor sunt vioi si la spirit si la trup…si nu sunt oameni care sa fi avut o viata usoara si au trait in mediul citadin, adica poluat!
Imi place teribil blogul,mai vin.
Bine ai venit, jessyarra, pe la noi şi în blogosferă. Eşti oricând binevenită în mica noastră companie de prieteni.