Euterpe în pielea goală

Citeam despre noul disc (va apărea mai spre Crăciun) al Mihaelei Ursuleasa, când, printr-o asociere de gânduri, mi-a trecut prin gând următoarea chestie: de ce frate, în ultimii ani, toți interpreții de muzică “clasică” n-au încotro și trebuie să fie sexi? De la zâmbete fermecătoare la decoltee plonjante, mușchi definiți și lentile de contact colorate, coperți de album fotoșopate, totul pare permis. Mai întâi moda a apărut pe scena lirică. În funcție de nivel, avem nurii Angelei Gheorghiu, sau pozele Eilanei Lappalainen cu merțanul (notă: e mult mai dolofană în realitate). Câte gagici or suspina încă după Alagna? Mai crunt, mi-aduc aminte de un sondaj (nu mai țiu minte pe unde era) din care reieșea că Pavarotti ar fi fost sexi. Nu că bietul om ar fi fost într-adevăr sexi, ci că, în zilele pe care le-a apucat, nu avea încotro: trebuia să fie sexi.

Apoi s-a extins și la instrumentiști. În ziua de azi, e impensabil pentru o tânără violonistă să nu fie și sexi. Poți să fii un geniu al arcușului, dacă ai colaci pe burtă mai bine te apuci de brutărie. Mi-aduc aminte când am văzut-o prima dată pe Lucia Micarelli, cântând desculță și strângând vioara la pieptu-i aproape desvelit cu un erotism evident (poza e din…FHM). Sau de violoncelista nudă ce apare episodic în romanul Dragoste în vremea holerei, ca apoi să devină un clișeu soft-porn. Anne Sophie Mutter nu se lasă mai prejos, și exemplele sunt nenumărate. Ce să mai zic de Joshua Bell, dupe care leșină gagicile de parcă ar fi un beatle la tinerețe sau un backstreetboy, ceva. De fapt, e aproape imposibil să mai găsești un tânăr interpret non-sexi, cu excepția notabilă, bineînțeles, a lui Nigel Kennedy, care compensează pocindu-se cât poate el mai abitir. Și care nu e sexi, se face sexi, întinzându-se cu lascivitate pe pian sau pe merțan.

Privind puțin înapoi, încerc să mi-l imaginez pe, nu știu, să zicem Rubinstein, sau Kempff, sau Rampall, sau pe Clara Haskil, hăhăhă, în ipostaze sexi. Și realizez, cu surprindere, că oamenii ăștia aveau totuși un sex-appeal. Și nu unul neglijabil. Ați văzut fotografii cu Caruso? Un grăsun ridicul. Ar fi putut să joace în rolul lui Hercule Poirot. Și totuși, când deschidea gura, gagicile leșinau. Pe atunci, talentul era suficient să facă să leșine gagicile. Era și o chestiune de modă, bineînțeles. Modă, nemodă, concluzia acestui post nu este o critică a superficialității ascultătorului de astăzi, sau a industriei discografice. Ci faptul că muzica “clasică” și-a pierdut sexapilul. Și că sexapilul a ajuns astăzi să aibă standarde foarte ciudate.

About The Author

57 thoughts on “Euterpe în pielea goală

  1. marketingul cere “good looks” mai ales pe coperta, dar asta e doar prima impresie: daca te uiti cum se incrunta anne sophie mutter pe conc no 2 de vioara al lui penderecki nu cred ca ai zice ca nu are putina nebunie in ea, si numai sexy nu esti cand canti Gubaidulina.

    dar ce parere ai de hilary hahn? 😀

  2. Rum, rum. Scriam odată în Jurnal că am trimis ca să zic așa la plimbare un editorial board din care făceam parte (http://pinocchiomuc.blogspot.com/2009/04/raspuns-la-scrisoarea-de-adio.html). Chestia asta cu sexapilul a fost un motiv latent, dar nu mai puțin semnificativ decît yeswecanul Madamei Picante (care era cu adevărat sexy, genul de gagică debordînd de hormoni cu care am un talent special să mă iau de păr, nu știu cum se face). Sexapilul îl pusese pe tapet șeful-dictator al boardului, mai sensibil decît mine la nurii Madamei: După ce făcusem mai multe propuneri de carte, mi-a răspuns că nu e sexi ce vreau eu, și cu astă a închis discuția. Știu că observația asta se putea traduce în termeni perfect academici, și atunci nu aș mai fi avut chiar nimic de zis, dar oricum i-aș spune și mîine, dacă m-aș mai întîlni cu el: Îți trag palme, mă’nțelegi?

    Offtopic, Vlad, ce zici de scenariul (http://pinkpong.gramo.ro/?p=351) la care m-a inspirat Tapirul? Ți-am prins stilul? 🙂

  3. Si n-ai vazut-o pe saraca Angela Hewitt, care nu prea arata ea a vampa, cum se sexosheshte pe coperti.

    Din cite stiu, una din primele care au generat moda asta sexos-vizuala (inclusiv a hot love affair) a fost Jacqueline du Pré, Dumnezeu s-o odihneasca, pentru ca s-a cam chinuit, saraca.

    http://www.elgar.org/3cello-b.htm

    Probabil ca a fost / este o miscare care sa atenueze din perceptia / stereotipul de muzica si traire plictisitoare in rindul tinerilor.

    Ah, cu ce patima cinta vrajitoarea in Vrajitoarele din Eastwich.

    :rofl:

  4. Eu sînt pentru egalitate între sexe, așa că nene, să vedem și poze sexi cu bărbați, heh.

    Uitai să vă zic prima dată: Mie mi se face pielea de găină cînd îl aud pe Freddy Eynsford-Hill cîntîndu-i Elizei Doolittle “On the street where she lives” în “My Fair Lady” al lui George Cukor. Aia voce sexi, mmmmmmmm… 😎 (Plus că, din cînd în cînd, bagă o mînă în buzunarul de la pantaloni și se joacă puțin, nu se vede prea bine cu ce 🙂 )

  5. Madelin, păi nu toate/toți sunt frumoase sau frumoși ca Ursuleasa, chiar deloc. Penibil e că toate se chinuie să fie cât mai sexi, utilizând tehnici folosite uneori cu succes și în industria manelelor (unde însă au cu totul alt farmec – “frumusețea sfâșietoare a kitschului”)

    Pinocchio, cred că ăla e mai degrabă stilul dumitale, mult mai nobil decât al meu 🙂

    Marketing, șmarketing. Muzica “clasică” adevărată nu s-a mai vândut bine de pe vremea lui Farinelli (dacă putem numi belcanto muzică clasică). Mă îndoiesc sincer că Haskil a vândut mai multe discuri ca Hélène Grimaud. A avut vârfurile ei, dar niciodată nu se va compara cu pop music. La un concert al lui Maicăl veneau zeci de mii de oameni. Când se vor aduna atâția într-o sală de concert?

    Pitzipongeala asta e clar îndreptată către cumpărători care nu au nimic în comun cu marea muzică, și au partea muzicală a creerului complet stafidită. Noi orizonturi de marketing. Mi-aduc aminte de un review din revista Cosmopolitan parcă, în care zicea că Vanessa Mae combină STERILITATEA (da frate, sterilitatea!) muzicii clasice cu ritmurile moderne pop. Pentru genul ăsta de oameni se pozează sopranele în furou.

    Turambar, ce coincidență stranie. Chiar acum ascult, în cabinet, niște sonate de Mozart, cu Barenboim.

  6. Na, ceva bun o iesi si din asta, macar de s-or inghesui musteriii sa cumpere discuri clasice cu coperti deocheate. Oare asta o fi intentia caselor de discuri? O fi marketing indreptat catre oameni naivi, ne-expusi sunetului clasic? Ori se vor fi convins aceleasi case ca audienta lor aluneca treptat inspre rafinamente mai perverse?…O fi un fel de premiu pentru fidelitate; asadar, dragi ascultatori, ne-ati fost alaturi ani de zile, in sfarsit a venit momentul sa va multumim pentru rabdarea cu care ne-ati urmarit. Stim ca intrebarea care rasare de pe toate buzele zi de zi e “Ce e nene sub rochiile alea, ce e nene sub fracurile alea, de unde iese nene atata talent?” asa ca astazi va prezentam mult iubitele dvs voci in pielea goala, sa puteti observa, precum copiii intr-un muzeu de stiinte, procesul prin care se naste geniul. Ha!

  7. Eu as vedea mai degraba aici o intoarcere la idealul renascentist al armoniei trup, minte, suflet. De ce trebuie cineva cu o voce de aur sa aiba un trup de plumb? Intre o femeie urata cu voce frumoasa si o femeie frumoasa cu voce frumoasa,de ce e un semn de rafinament , cultura, educatie solida sa aleg femeia obeza? Acelasi lucru fiind valabil si pentru barbati.Sei Shonagon zicea ca preotul trebuie sa arate placut, ca sa-l pot asculta. De ce trebuie neaparat sa ascult muzica clasica inchizind ochii, si sa-mi interzic o placere estetica ce ar antrena toate laturile fiintei, minte, suflet si trup?Cred ca e o experienta nu numai interesanta, ci necesara.

  8. se cere glam and glossy, parerea mea e ca de la sponsori i se trage muzicii clasice decaderea, ca au preferat opera/baluri/baleturi, altfel ar fi ramas saraca protestanta cu passion plays si cu orchestre de camera

  9. Mda, cam flautiste fetele, Madelin!

    Vlad, gajicile leşinau nu fiindcă le turbura vocea lui Caruso, ci pentru că asta se aştepta de la o femeie pe atunci: să arate că e sensibilă, leşinând. (În “Poezie şi adevăr”, de fiecare dată când îşi descrie cunoscuţii bărbaţi Goethe îi caracterizează drept “inteligenţi”, iar pe femei drept “sensibile”. Alte epitete nu reuşeşte să producă, de te şi minunezi că e marele Goethe.)

    Cu fro sută dă ani mai ‘nainte, era o modă ciudată şi pântre bărbaţi (ăştia continentali, că la engleji era mai al’fel): dacă nu plângeau (Ah! Arta! Frumosul!), erau nişte brute. Şi aşa citeşti memoriile lui Berlioz şi te minunezi de uşurinţa şi firescul cu care povesteşte că a plâns la un spectacol de operă. (De C. M. von Weber? Parcă.)

  10. Diligentreader, ca şi Madelin, împărtăşesc aşadar părerea lui Stravinski, pentru care muzica în sine nu prea are sens, în afara unui spectacol. Stravinski era un cinic al muzicii. De fapt, era un cinic al publicului. Pentru că poate muzica în sine o valora ea ceva, dar publicul nu dă doi bani pe ea.

    Să fie oare adevărat? Să fie toată muzica clasică un moft ermetic, pe care doar muzicienii îl înţeleg, poate, în rest, ca să îl vinzi, snobismul nemaifiind suficient, e nevoie de o gagică în furou?

  11. N-ai priceput!Of!Lasa gagicile in furou, si gandeste-te la trairea muzicii cu intreaga fiinta!De ce o arata David a lui Michelangelo asa, si nu e ca un sfant bizantin?Well, that’s the idea! Chestie de filozofie a epocii.Trupul nu e inferior mintii sau sufletului decat in Evul Mediu sau la puritani. Trupul e o alta latura a noastra, care trebuie tratata cu acelasi interes. Da, ma intereseaza (si) trupul de la care vine vocea sau maiestria mainilor. Muzica exista doar prin interpreti. De ce nu as asculta-o in toate ipostazele in care interpretul simte ca vrea sa o puna in scena pentru noi? In sala traditionala de concert mie mi se pare ca muzica e in cea mai artificiala ipostaza/interpretare a ei. E adevarat ca ce e marketing strica adevarul trairii. Asta e, iar, alta treaba. As vrea sa vad interpretii in starea adevarata de traire a muzicii pe care ne-o dau. Si daca aceasta stare de traire pura , intensa, plenara, presupune si aratarea unui trup frumos in miscare, wow! Nu respinge gagicile in furou, ci doar artificialitatea trairii, marketingul fortat. Nu orice muzica se poate canta in furou, dar exista si muzica mare care invita un regal al simturilor.
    In privinta operei, lucrurile sunt mult mai clare. O cantareata grasa si urata in rol de femeie fatala sau un barbat dizgratios in rol de trubadur,daca au voci divine, nu ma pot face sa-i privesc. inchid ochii si incerc sa le uit chipurile cand ii ascult. Daca insa arata dupa cum le cere rolul, tin ochii deschisi, si astfel ii maipercep cu un simt, amplificand placerea estetica. Suntem oameni, deci nu controlam subconstientul si inconstientul, adica adancurile care sunt cele mai puternice. Cat ne-am spune noi ca e divin ce traim, neplacerea instinctiva, respingerea se intampla atunci cand ce vedem e urat. Tu sustii ca placerea estetica inalta e un fel de masochism, sau biciuire/inabusire a simturilor. Vai, ce minunat, cand stomacul meu se intoarce pe dos instinctiv. Nu-mi spune ca muzica mare nu se percepe cu stomacul( metaforic vorbind)!Stomacul e acolo, viu, tot timpul.In concluzie, caut placerile estetice care sa nu-mi revolte stomacul. Marile voci si marii interpreti care nu au si o aparitie placuta, ii pot asculta oriunde nu e nevoie sa-i vad.

  12. Nope. Nu impartasesc. Io ascult muzica cu ochii inchisi.
    Spuneam doar ca interpretarea muzicii si frumusetea nu sunt contrarii. Si ca nu-i de musai sa te imbraci in crinolina, rochie cu nasturasi, guler Pompadour si sal ca sa canti bine. Divagam si io pe aci.

    Prefer chiciul celor ce ar cumpara muzica numai datorita furoului (ca poate, poate), autosuficientei celor ce sustin “numai eu inteleg muzica, restul sunt niste prosti”.

    Muzica nu fiinteaza dincolo de urechile care o asculta.

  13. Diligentreader, se pare că ajungem undeva. David al lui Michelangelo este în pielea goală, adevărat. Dar David era opera, nu artistul. (Mai mult, până de curând era un abis între goliciunea lui David şi cea de pe coperta revistei FHM. )
    Dar astăzi, nu mai contează care e opera şi care e artistul. Această diferenţă fundamentală a esteticii începe să nu mai fie. Interesant.
    Eu totuşi cred că diferenţa dintre David gol şi violoncelista porno este cea dintre Renaştere şi decandenţă. (Şi nu mă refer la decadenţa ca mişcare artistică de sfârşit de secol XIX, ci la decandeţa reală, sinonimă cu sărăcirea şi sărăcia).

    Madelin, o să spun ceva pentru care o să fiu detestat. Dintre cei care spun “numai eu înţeleg muzica, restul e proşti”, unii au mare dreptate. În timp ce muzica “clasică” pare a fi câştigat o oareşce popularitate, e doar o iluzie. Foarte rare sunt piesele de care să te poţi “bucura” (am pus “bucura” între paranteze, pentru că nu ştiu ce altceva să spun, ar trebui un cuvânt aparte pentru muzică) fără să ai habar de nişte noţiuni elementare de teorie a muzicii. Chiar şi dacă ştii foarte multe, mereu va persista un mister în muzică,un ermetism care, în cele din urmă, este de nerezolvat. Asta nu e o scuză pentru a asculta muzica aşa, fără niciun preambul, şi să-ţi imaginezi că ea te permează, îţi ajunge la inimă prin ea însăşi. Lucrul ăsta se poate întâmpla, e drept, dar foarte, foarte rar. (Cum am păţit eu, acum mulţi ani, când într-o după amiază l-am înţeles, sau am crezut că l-am înţeles, în sfârşit, pe Mozart).
    Nu le ţin partea celor care zic că doar ei pricep muzica, pentru că nu ţin partea aroganţei. Dar Iosif Sava, într-un alt fel, deloc arogant, zicea exact asta. Pentru el, marea muzică, de ex. Bach, e un monument, ceva gigantic de care te apropii cu umilinţă şi cu un anumit ritual (te îmbraci corect, nu te scobeşti în nas, stai frumos pe scaun la concert), şi NU, NU e accesibil oricui, de fapt, e accesibil unui număr minuscul de iniţiaţi, în timp ce în jur roieşte un ocean de ignoranţă ŞI aroganţă.
    Ce-ar fi zis Iosif Sava de pitzipongeala actualilor interpreţi?

  14. M-am gîndit la discuția asta vineri, cînd am tras un mic chiul de la birou în pauza de masă, inițial să-mi cumpăr o înghețată, dar pe urmă am intrat la Karstadt și mi-am cumpărat DVDurile cu proiectul Maria Malibran al Ceciliei Bartoli. Curat chilipir: 5 euro.

    Trebuie să spun că, după (ordinea fiind strict cronologică și nu are legătură cu valoarea) Marilyn Monroe, Cecilia Bartoli este marea mea dragoste. (Deși unii o preferă pe Madonna.) Și cu toate astea [plin de evlavie, ridicînd ochii spre ceruri:] Dumnezeu mi-e martor, că nu mi-am dorit niciodată să o văd pe vreuna din ele în pielea goală.

    And now something completly different, apropo de Bach: Pe căldurile astea, Marx a lăsat ușa deschisă în timp ce studia la pianul lui cel nou. O minune a tehnicii, mecanică de pian adevărat, inclusiv tușeul, numa fără coarde și anexe de rezonanță. Cum studiază întotdeauna în căști (cel puțin cînd e la noi și nu are, deh, pianul lui de concert la dispoziție), nu auzeam notele, ci numai ritmul. Mai tîrziu ne-am întîlnit în bucătărie (eu făcînd un gazpacho, el grăbindu-se să halească ceva și să plece în crailîc) și l-am întrebat dacă piesa aia nu a fost cumva un flamenco. Mai întîi a rămas cu gura căscată, pe urmă a început să rîdă și mi-a spus: Da, ar fi putut să fie, dar era un preludiu de Bach. Ceva care se chema inițial “Dansul caprei”. No, Vlad, ce crezi că ar fi spus maestrul Sava despre asta?

    (Știu, A. o să mă întrebe who the f**k is Marx. 🙂

  15. Ce inseamna “e accesibila”?

    Adicatalea muzica lui Bach ar trebui sa fie ascultata doar de cei “initiati” (ce-o mai insemna si asta?)

    Hm.

  16. pai macar cu sexul sa se mai indrepte si publicul catre muzica clasica!
    e o gaselnita faina. pacat pentru oamenii talentati care n-au ce arata, in afara performantei. poate daca ar performa la fundul gol?

  17. Madelin, nu am zis nene așa ceva. Unde am zis așa ceva? Poate să asculte Bach orișicine. Și poate Bach nu e exemplul bun, pentru că el transcende, ca Mozart. Hai să-l luăm pe Haydn. Muzica de cameră a lui Haydn o poți asculta, dar pe măsură ce înveți niște lucruri pe care cu greu le poți învăța doar ascultând muzică, o vei asculta mai bine, îți va spune mai mult. E nevoie, așadar, de niște convenții, și de niște cunoștințe. Dar câtă lume se obosește să citească ceva despre formele muzicii clasice? Hă? Ăla io, ăla io?
    Revenind la Bach, câți, chiar dintre cei care ascultă Bach, știu măcar vag din ce e alcătuită o fugă? Și asta sunt lucruri pe care le știe un elev în ale muzicii, Bach ascunde lucruri mult mai complicat, încuiate în muzica lui. Chiar dacă Bach atinge, cum zice Pinocchio în povestea lui cu flamenco, niște corzi universale (dar cei care fac asta se numără pe deștele de la o mână care n-are toate deștele, și nimeni nu o face așa de complet și egal în toată opera, ca Bach), Madelin, tu crezi că nu merită absolut deloc să aprofundezi chestiunea, să mergi dinspre universal către particular, către tainele lumii particulare a lui Bach? Dar lumea asta rămâne ascunsă chiar și marii părți a amatorilor de Bach, și nu pentru că “nu ar trebui să asculte”, ci pentru că unii cred că ascultatul, așa, la prima mână, e suficient. Pentru că mulți, de fapt, doar aud, nu ascultă. O fi urât ce spun, nu știu, e?

  18. Acu’ e randul meu sa intreb: unde am zis nene, ca nu trebuie sa aprofundez? Educatia, in orice domeniu, aduce numai beneficii, in mod cert.
    Insa, ca tot vorbeai de domnul Sava, unde mai sunt emisiuni ca ale dumnealui? Sau ca ale domnului Bernstein, apropo de educatie?

    (acuma or fi si din cei ce cred ca specializarea excesiva dimpotriva, ingheatza niscaiva corzi de’ale sensibiloase)

    Mai intreb o dat. Ce inseamna “e accesibil”?

  19. pai a explicat Vlad. Ca sa intelegi un haiku in japoneza, trebuie sa stii japoneza intai (copirait pinicchio). Apoi tre’ sa mai stii si altele. De ascultat haikul in japoneza poti (cum ne recita Cerbu in camin), dar ca sa-l intelegi, tre’ sa stii limba.
    Io’s total de acord cu Vlad. Trebuie sa fii initiat ca sa intelegi (nici io nu gasesc cuvantul corect) muzica mare.
    Apropo de furou, nu stiu. Sa dau un exemplu banal cu Susan Boyle.
    http://www.youtube.com/watch?v=RxPZh4AnWyk

  20. Prea onorat, Tapire 🙂

    Din memoria și cultura mea generală, ambele reprezentabile simbolic printr-un șvaițer: Dante scria că există nu mai știu cîte nivele de interpretare a Bibliei, cred că 5 sau 7, parcă 7. Să zicem. Și: primele trei (nivelul istoric, moral și nu mai știu care) pot fi înțelese de aproape oricine, următoarele cîteva (simbolic, de exemplu) îți trebuie cultură ca să le înțelegi, iar pentru cele de sus de tot trebuie să fii inițiat. (Și se vede că eu nu sînt, altfel le-aș fi știut pe toate 🙂

    Cam așa și cu Bach.

    Ce spune Dragoș (“pai macar cu sexul sa se mai indrepte si publicul catre muzica clasica!”) e o șmecherie veche, antică și de demult. Dacă scopul marii arte (hai să-i zicem Arta Regală) este perpetuarea Tradiției (obligatoriu cu majusculă), atunci marea problemă este că numai inițiații pot s-o înțeleagă complet, și aștia sînt la distanță prea mare unul de altul. E ca și cînd o sămînță ar avea de călătorit mii de kilometri pînă să găsească solul fertil în care să germineze. Și atunci îi trebuie un vehicul corespunzător. Iar vehiculul ăsta poate să fie ori o prozodie perfectă (ca la baladele populare), ori un umor nebun (ca în povestirile lui Creangă), ori nurii Euterpei într-o formă sau alta.

  21. intr-un fel (ca sa fie de acord cu vlad in continuare), ascultarea muzicii clasice se asemuieste cu cititul de articole stiintifice: oricine poate citi, multi cred ca inteleg ceva, multi ajung la concluzii gresite (sau judecati gen “doamne ce plicticos”) dar trebuie sa fii oleaca initiat sa intelegi un pic dedesupturile, cum explica si pinocchio in postul de unde am imprumutat haikul

  22. @Pinocchio: Deci, am citit piesa “în stilul lui Vlad”.
    Nu-i.
    În stilul.
    Ăla.
    Chit că nu m-a întrebat nimeni, eu dau cu presupusul; suntem la mahala, ce mama dreaq’.

    Ca imitație stilistică… e un eșec total.
    Personalitatea autorului trancende încercarea de copiere.
    În același timp, plagiatul stilistic (încercarea de) strică originalitatea lucrării – nu total… da’ suficient cât să o facă necomestibilă.

    Acestea fiind lătrate… o iau din loc, că presimt ceva cataroaie în direcția mea… c-așa-i la mahala.

    🙂

    LA SUBIECTUL POSTULUI: Mie mi se pare ceva gen “…pă vremea mea…” frecții date de pensionari.

    Secsapilu’ în muzică… fie aia clasică ori manelistă… depinde de ascultător. Pariez că există multe muieri care l-ar fute pe Guță nu pentru că are bani, ci pentru că le place cum cântă. La fel și cu Susan Boyle… la care Tapirul cred că s-ar arunca cu plăcere.
    (Să facem un eczecițiu dă imaginațiune… :))) )

    Subiectu’… așadar… nu mi se pare material de pritocit pân’la nemurirea sufletului… țîțe mari sau mici… nu contează. Dacă te atinge la lingurică… ți se scoală; deci, are secsapil.

    Și mai “lăsați-mă să cânt”… (dă Gherase Dendrino) cu toate despicăturile firului în paișpe… haiku, Bach și alte garagațe…

    HAM-HAM!

  23. Si ca sa stii japonezeste tre sa stii romaneste (ca lumina si intunericu’). Si ca sa stii sa cetesti japonezeste tre sa stii sa cetesti, pur si simplu. Etc, etc, etc… Cu muzica pare-se ca nu-i (chiar) asa.

    Vorba lui Blegoo, alea cu haicu ori abstracts sunt orgasme intelectuale (mai anemice?). Astea cu muzica sunt asa, pur si simplu.

    PS
    Pe Susan Boyle au cosmetizat-o foarte tare lately, asa ca se cam confirma ce vrea Vlad sa zica in articol. Desi… (… eliza doolittle…).

    Na, ca am despicat-o in saptishpe!

  24. Madelin… mulțumesc de susținere (oscior) și apărare.
    Nu-s tocmai de acord cu ce spui:
    “…ca sa stii japonezeste tre sa stii romaneste (ca lumina si intunericu’). Si ca sa stii sa cetesti japonezeste tre sa stii sa cetesti, pur si simplu…”

    Anumite chestii scrise în românește sunt intraductibile. Exemplu: “Pe Strada Mântuleasa” (Mircea Eliade). Nu poți comunica “mioritismul”. Pur și simplu… nu se poate. Nu e ca în “O Zi din Viața lui Ivan Denisovici” – aia e universal valabilă… oricine se poate relata la aia. Ori pesele lui Billy Șeicspir. Care merg și la chinezi, și la japonezi… la oricine.

    Haiku… pe de altă parte… nu poate fi comunicat ca “sentiment” decât dacă ești japonez. Da, ceva-ceva bunghim și noi… da’ nu e TOTAL.

    Susan Boyle… pe de altă parte…
    [urmează chestii NSFW]
    Era o bucățică bună… gușuliță, curișor… țîțe, alea, alea.
    Normal că o călărești cu plăcere… mai ales dacă ea trage și țipete cântate în decursul procesului…

    Serios, acuma: Suzănica… e sexi în sine… (pentru unii) și e secsi pentru mulți prin talentul de cântat.
    Mai pe șleau: alde Beatles, Rolling Stones… sunt foarte secsi considerați, nu? De ce?
    Că n-s nici de departe material de Stallone (mușchi, alea)…
    Sunt secsi fiindca cântă bine. Ca și BeeGees, și alți nefericiți consumatori de droguri…

    Hai să n-o mai pritocim în ‘jdă mii că purceaua e moartă în coteț.
    Io, Vlad… bagă/fa post proaspăt, să plimbăm ursu’… că i-a ruginit lanțu’.
    🙂

  25. Mai intreb o ultima-dat, ca vorba aia, sanjele apa nu se face:

    Ce inseamna “e accesibila”?
    Ce inseamna “sa o intelegi”
    Ce inseamna “sa te “bucuri” de ea”?
    Ce inseamna “sa o bungheshti TOTAL?”

    (muzica, evident)

    Incercati sa(-mi) esplicati cucuvintele voastre.

  26. Păi… Madelin…dacă îmi permiți:

    “…mujica… ea este aceea care ne gâghilă urechile într-un mod plăcut… ia vezi să nu ți le gâghil io… într-un mod … neplăcut”
    🙂
    (mă rog, citat aproximativ, parafrazat, bastardizat)

    Restu’ este intelectualisme constipatorii.
    (muoamăăă… ce pietre o să-mi iau la asta…) 🙂

  27. Apropo de articol:
    “…faptul că muzica “clasică” și-a pierdut sexapilul. Și că sexapilul a ajuns astăzi să aibă standarde foarte ciudate…”

    Bre, eu declar că nu mi se scoală dacă ascult muzică clasică; asta… una la labă.
    Doi… ascultatu’ n-are treabă cu interpretu’, nu?
    Adică… pun vinilu’ pe picap… ascult… mă simt bine. Trist, vesel, îmbărbătat, gânditor… în funcție de muzică, nu?

    Ia să vedem… dacă asculți DOAR MUZICA… ți se scoală?
    http://www.youtube.com/watch?v=iZVN5Y6dtOk
    Nicidecum…

    Dar ia vezi cine interpretează… să vezi cum se schimbă calimera…
    🙂

  28. Ca să fiu mai clar:
    Aș fute-o cu plăcere și patimă pă blonda aia coafata de la minutu’4:00… doar fiindcă simt că are patos în ea. Oricine interptretează muzică clasică… e mai mult decăt secsos… de la ultima urâtă care suflă-n clanaret până la chelu’ care plesnește tobele… trebe că e ceva în muzică… care are secsapil… daca interpretezi… pla mea, lătrătura mea, din cotețu’ meu.
    🙂

  29. Şi totuşi.

    Ştii ce te face un bun cântăreţ (de operă)? – nu laringele, ci urechea. “Studiile arată” (ca să vorbesc în clişee) că un cântăreţ de operă aude ţîşpe mii de tonalităţi, faţă de ţîşpe mii supra o sută cât aude omul normal.
    La fel cu pictorii care văd ţîşpe mii de nuanţe, faţă de câteva sute, noi ăştia (ştiu, noi masculii vedem 16, ca Windows default).

    Deci ceva dincolo de “tralala” se egzistă. Dacă e să vorbim numai de partea tehnică.

    Sor’meo, uite, că-ţi place literatura: e adevărat că unii “o bunghesc” şi alţii nu, când citesc mai ştiu io ce operă mare? De ce unii pot scrie o cronică de carte văzând subtilităţi, alea, şi alţii nu? – de aia, pentru că există, şi nu sunt “accesibile” tuturor. Se egzistă. Sau film – te poţi uita numa’ la acţiune şi dacă ăla o fute p’aia, vorba lu’ blegoo, sau te poţi uita la neşte chestii dincolo de.

    Mi-ai dat “Ambasadorul” lui Cochinescu – el vorbeşte acolo şi de muzică (normal), chestii pe care nici nu le-am înţeles. E o întreagă teorie în spatele unei fugi de Bach. Unii o ştiu şi o accesează şi o apreciează, alţii ascultă doar tra-la-la-ul şi intră în zen – ceea ce e foarte bine. Dar asta nu înseamnă că nu există un ceva mai ezoteric în muzică, mai complicat, mia neaccesibil.

    Io’mi mărturisesac ignoranţa – dacă îmi pui două piese, una de Mozart una de Bach, nici nu ştiu care de cine e. Dar îl cred pe Vlad pentru că ştiu că lucrurile astea există şi în alte laturi.

  30. tapirule… nu vrei să ne săbeși cu “urechelnița”?
    Lasă-ne cu tehnica… vorbim de “SECSAPIL” acilea… nu dacă vrei să regulezi în urechea vreunei fefițe… chit că ea are sau nu ureche…

  31. Tapire, după 2 zile de ascultat, ai şti diferenţa.

    Madelin, întrebarea ta “ce înseamnă să înţelegi muzica” e foarte bună. Şi capcană, în acelaşi timp. Muzica nu poate fi înţeleasă, în sensul că nu poate fi tradusă. În nimic. De asta, ea rămâne până la capăt foarte misterioasă. Când vorbesc de înţeles, mă refer doar la dat câteva foi de ceapă la o parte, cât putem, că la miez e adevărat că nu putem ajunge folosind un limbaj, sau operatori logici, etc.

  32. Vlad: Cu tot respectu’… și juma’ din stângu’…
    “…Muzica nu poate fi înţeleasă, în sensul că nu poate fi tradusă. În nimic. De asta, ea rămâne până la capăt foarte misterioasă. Când vorbesc de înţeles, mă refer doar la dat câteva foi de ceapă…”
    Hai, sanchi, vere, balagaște, cum se zice prin bobor.
    Operăm logic la muzică.
    Hai… lasă-mă țațo, că mă ia cu călduri.
    🙁

  33. Pi aia zice şi vlad, că să nu operăm logic.
    Problema, ca de obicei, e că cuvintele nu prea pot spune multe. Nici “a înţelege” nici “a accesa” nici..ce mai era?… “a bunghi” “a te bucura de ea” nu exprimă fix ce vor să exprime.

    Şi cu muzica şi secsapilu’… special pentru pinocchio.. dar ce se întâmpla ie că intră postmodernismul pe peste tot 😛

  34. Hai, lasă-mă tapirule… cu operații logice ori non.
    Asta e garagață.
    La obiectu’ postului:
    Ți se scoală?
    Ori nu?
    La ăia care produc muzică clasică?
    Că ăsta era subiectu’… nu?
    Ia mai slăbiți-mă cu fel și fel de intelectualisme… c-o fi… c-o păți… c-o fi tunsă, c-o fi rasă.
    FUT!
    Bre: subiectu’ era despre diferența de persoană/muzică performată, nu?

    Că cică dacă muzica e secsi… dacă suflătoarea la trombon are țîțe corespunzătoare… nu?

    Ei, nu-i chiar așa.

    Sictir, zic.
    🙁

  35. Ei, uite, suflătoare la trombon sexi până acum nu am văzut la televizor, şi cred că trombonul este dispreţuit injust în dauna altor instrumente, mai “nobile”.

    Dar Blegoo, dacă am rămâne la subiect, şi nu am divaga în toate direcţiile, n-ar mai fi o conversaţie, ci o şedinţă corporatistă, un breinstorming din ăla.

  36. Blegoo: nu. Unu ca nu ala era subiectu’ si doi ca, vorba lui Vlad.
    Subectu’ initial (ala din post) era daca e sau nu ok sa combinam muzica clasica cu pielea goala (si nu daca mi se scoala la aia si nici diferenta intre muzica si performant – astea au fost subecte derivate cum zice si Vlad ca nu suntem la sedinta de bloc).

    Vlad zice ca nu e ok.
    Diligentreader zice ca da, e ok, metafizic.
    Nusitatu si Dragos zic ca e ok ca macar asa mai aude omu’de rand o muzica clasica
    Madelin are intrebari (derivate), dar e de acord ca e ok.
    Blegoo zice ca oricine e secsi daca muzica e misto. Sau clasica, la clarinet si oboi.
    A. si v zic ca e moda.
    Io am discutat la un subiect derivat (are muzica un ceva sau nu?)

    Oi mai fi sarit pe careva.

  37. Io ma gandeam ca exista sensuri (in picturi, in poeme, in literaturi, (poate)in articolele stiintifice si, in cele din urma, ontopic, si in muzici) care nu au fost premeditate / intentionate de autorii lor.
    Si atunci?

  38. Madelin, ref la “poate”: Da, există și în articolele științifice. În discuția actuală de pe http://pinkpong.gramo.ro/ e vorba despre articolul lui Stacey și Biblarz despre efectele homosexualității părinților asupra copiilor, adică: Dacă părinții mănîncă aguridă, cîți și care dinți li se strepezesc copiilor? Stacey și Biblarz sintetizează mai bine de 20 de articole care raportează “no significant difference”, și arată că diferențele există și că sînt vizibile chiar acolo, la fața locului. Deci sensuri nepremeditate. Ce s-a întînmplat mai departe — s-a găsit cineva care să vadă acele sensuri și să le explice. În cazul discutat aici: Nu știință vs. artă e problema, ci mai degrabă rutină vs. genialitate. Un geniu nu ar lăsa sensurile la voia întîmplării și a celor ca mine și ca Tapirul, care au timp și chef să interpreteze.

    @Tapir: 😉

  39. pai exista, dar exista si alea premeditate. Bach are mai multe premeditate decat Spice Girls, cred.
    Si chiar si asa, chiar daca’s nepremeditate, nu’nseamna ca nu pot fi complexe – influente ale epocii, ale unei anumite scoli de gandire, etc., si ca nu pot fi “accesate” de altii care insa trebuie sa aiba stiinta/sensitivitatea/etc sa o poata face.

  40. pai da, pinocchio :-). O piesa de Shakespeare este interpretata acum intr-o sala mare cu spectatorii printre actori si decor avangardist, iar o piesa de Bach e interpretata de o cantareata goala. Si cheala.

  41. “Bach are mai multe premeditate decat Spice Girls, cred.”
    Tapire, ești genial. Asta e de antologie. De pus pe perete ca lozincă *ROFL*

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.