Vizavi de mansarada mea era cândva un depozit. Nu era un depozit mare, doar o clădire scundă, suspectez că mai înainte de a fi depozit, a fost locuinţa sărăcăcioasă, în stil vagon, a unei familii numeroase. Nu ştiu prea bine nici ce depozitau acolo. Într-o vreme, acum vreo 25 de ani, au adus apă minerală, şi o vindeau pe sub mână.
Anii au trecut, depozitul a fost ras de pe faţa pământului şi în locul lui s-a construit un bloc de apartamente de lux, un fel de palat paralelipipedic, cu terase şi balcoane generoase. Din când în când, la penthouse, au loc petreceri. La petreceri vin mereu oameni foarte eleganţi. În văd pe balcon, bând băuturi aurii din pahare prelungi. Nu ştiu cum ajung la petrecere, pentru că nu-i văd niciodată pe stradă. Nu vezi niciodată asemenea oameni pe străzile Bucureştiului. Vorbesc doar engleza americană, care în realitate sună magic, nu ca în filme, te farmecă pe loc. Nu înţeleg ce zic, dar râsetele lor au în ele o promisiune, un vis, parfumul tare al unei lumi vaste şi libere. De la balconul enorm, ei nu privesc niciodată în jos, ci doar unii la alţii. Acolo sus, privirile lor formează o patrie, sau un oraş interzis. Când e petrecere vizavi de mansarda mea, trecătorul ocazional e imediat cuprins de regret, îşi aduce aminte de propria-i nimicnicie, de apartamentul încins de bloc, de ambiţiile amărâte. Ar vrea să se oprească, să le aducă supraoamenilor de sus o ofrandă, un sacrificiu, să îi venereze cumva. Dar aceşti zei nu au nevoie de noi.
Chiar lângă palatul paralelipipedic ridicat pe ruinele depozitului de apă minerală, se află şi azi gosopodăria anarhică a unor vecini ţigani. Familia lor e veche, ocupaţia lor e şi mai veche. Întotdeauna e plin de copii care aleargă în toate direcţiile. L-am văzut pe unul dintre ăştia mici stând nemişcat şi privind Balconul. Avea gura întredeschisă şi nişte muci la nas. Când a devenit conştient de prezenţa mea, a rânjit la mine ştirb: “Ce frumoşi sunt, nenea!”
Vlad, Vlad! Uite ce m-ai intristat cu postul asta, si eu venisem zambind sa mai bag un ochi in mahala, sa ma delectez cu ceva replici spumoase…
De la apa de contrabanda si pana la mucii puradelului, postul asta mi-a indus treptat o amareala si-o izbeliste-n suflet, asa incat am citit “ce frumosi sunt, nenea!” cu lacrimi in ochi.
Stii ce-i ironic?! Eu ma simt piciul deghizat in blonda fara de cusur sau trecatorul obidit care stie ce e sus fara sa se uite. Eu nu sunt nici unii nici altii. Si asta e cumplit. Sa simti ca nu ti-e locul niciunde. Dar cred ca stii mai bine sa explici cum e cu dezradacinatii…
Scuze de iesirea prin balarii. Da’ asa-i la mahala, o mai iei si pe langa drum…
Catherine, păi cred că pe aici e mulţi cititori care nu au locuri 🙂 Servim bragă rece.
Cum ai ratat ocazia de a face poze?? Piciul privind catre balcon. La tine in blocul paralelipipedic pare sa se fi mutat un Mic Gatsby.
Diligentreader, era cam nuapte. În plus, încă nu prea pozez oameni.
Băi tată, a continuat bairamu american până la 3 dimineaţa. Îmi venea să strig la ei Sam ovas ar UORCHING tumorou! Dar apoi mi-am adus aminte căcând se întorc în America, nu mai pupă bairame. Nu că ar fi fost vreo destrăbălare, doar stăteau toţi în balcon şi vorbeau tare.
Am fost și eu odată piciul ăla. Cred că aveam 14 ani și visam să ies din mahalaua Crângașului. Și chiar ieșeam, pe bibicletă, peste Podu Grant, pe la Caraiman și pe Sandu-Aldea spre Herăstrău. Erau anii 70, Sandu-Aldea era o stradă liniștită și, în afară de Adrian Păunescu, acolo stăteau numai persoane distinse. Într-o vilă cu stil vag maur, cum sînt și prin Cotroceni, era odată o petrecere la etajul doi. Mă uitam la ei de jos în sus, vreo trei sau patru adolescenți – trebuie să fi fost numai cu un an sau doi mai mari decît mine atunci, dar mie mi se păreau de neatins – stăteau pe balcon (era vară) și ascultau muzică. Cel mai bine mi-a rămas în memodie sunetul clar al acelei muzici: Cînd eu ascultam un radio hîrîit, sau chiar difuzorul bunicii, și un magnetofon rusesc, ceh sau polonez costa un salariu normal pe mai multe luni, pe Sandu-Aldea se asculta hi-fi stereo, și sunetele atîrnau în aer ca niște cristale străvezii și ușoare.
Am trecut pe acolo de multe ori, trec și acuma cînd mă duc în vizită la Diotima, dar nu am mai văzut niciodată pe nimeni stînd pe balconul ăla.
Eu am fost si pici din ala si ciumec din balcon. Pici din ala am fost cand stateam eu in pat si ma gandeam pe la v’o 13 ani ce bine ar fi sa am masina d’aia, casa d’aia, curte maaare de tot cu gradina shmekera si, pentru ca realitatea nu-mi oferea suficient material pentru vise, m-am apucat sa-mi imaginez masini, case, gradini si mai si decat alea pe care le vedeam si pe care, oricum, nu le aveam.
po urma am ajuns in protipendada locala. ciumec, pricepeti? fitze. umblam de parca aveam mereu kkt la nas. vorbeam romgleza si alte d’astea. un taNpit, ce mai.
si po urma, intr-o seara, pe cand eram invitat la un chef d’asta intr-un balcon din ala cum ne povestesti, m-am trezit ca aveam chef, mai degraba, sa citesc dracului o carte. aia sunau si io, maaare pervers, ma dadeam ocupat, ca am treaba, ca nu pot, nah, chestii d-astea.
adica, ajunsesem si mai ciumec decat ciumecii, adica le ziceam NU.
treaba era ca ma cam plictiseam deja si de aerele mele si de ale alorlalti. da’ la manastire tot nu ma duc. si nici n-am curaj sa plec in tahiti sau in tibet desi, pe bune, daca as avea cu adevarat curaj, asta as avea de facut. sa le iau pe haralambina und pe ma-sa si sa ne vedem de treaba, sus la munte, la izvor.
punct.
Servim, boierule, de ce nu?
Iote ce frumos raspunsera oaminii! Ii astept si pe dl. A. si pe duamna Madlen… si alte condeie care-or mai vrea
Si dup-aia o tai catre Marea Neagra sa ma val si scoica
Cand eram adolescent, mai eram cateodata invitat la petreceri cu pretentii.
Dincolo de conversatii carora nu le faceam fata, acolo am avut ocazia sa gust tot felul de mancaruri pe care altfel nu as fi avut ocazia sa le incerc.
Petrecerile astea pot fi uneori interesante.
Vlad, ce zici tu? “Îmi venea să strig la ei Sam ovas ar UORCHING tumorou”…
Think pink! Langa unii dintre noi s-a mutat o arena de concerte.
In afara de braga rece se mai serveste ceva?
Cum se numesc traficanţii ăia de droguri din Columbia: caftelul de la Madelin, cumva?
Vlad,Observ ca ochiul artistului din tine nu se dezice nici de data acesta.Acelasi spirit profund,care stie sa surprinda esentialul dintr-un dat general,intalnit atat inscrierile tale cat si in fotografie este prezent si in scena balconului.Sus-balconul,jos-tarana,tina; sus-petrecere,avutie,domnii,jos-napastuitii soartei ravnind la stralucirea balconului.Eh,si mucii aia…Domnule, ce sa-ti spun;ai har,esti un binecuvantat al soartei, pe deasupra esti medic-de doua ori binecuvantat.Desi te-am descoperit decurand,ma bucur pentru scriitorul si omul din tine,chiar daca aici suntem pecheiul Dambovitei,nu al Senei.Suntem atat de snobi, incat am uitat sa vorbim si sa scriem romaneste- acum,fie vorba intre noi,dar nici nu ne prea cunoastem limba, ca e grea si ca regulilii gramaticale e multe si nici nu se trag pe nas ,nici nu se fumeaza si nici cu bere nu se toarna pe gat.Ne-am occidentalizat,globalizat atat de tare, incat numai stim nimic, desi credem ca un slogan infranceza ,engleza , chineza etc. da mai bine la incultura noastra decat unul in propria limba. Oricum nu mai e nimic romanesc in noi, dar poate ca din cand in cand mai trage cu ochiul teoria sincronizarii cu spiritul veacului ,simaiales cea a imitatiei,daca tot suntem in Micul PARIS. Ma bate gandul uneori sa-i zic LE DORMEUR… cu toata agitatia si freamatul si tipetele acestui oras.Iata un jargon, deci putin snobism, iti vei spune. Comunicam,deci existam .dar ce este dincolo de cuvinte REPREZINTA CHINTESENTA TRAIRILOR NOASTRE, DOMNULE DOCTOR.Petrecereadesubbalcons-aterminat,dar v-asteptam si alta data sa-mprospatati atmosfera cu vorbe mestesugite romaneste.IMI PLAC MAI MULT ACESTEA DECAT FRANTUZISME ,ENGLEZISME,AMERICANISME SAU CE-O0R MAI FI ELE,iar tu ai puterea sa scoti din ele toata frumusetea, chiar si atunci cand pe buzele multora sunt scoase la mezat organele genitale, o fi din cauza de narcisism ,sodomism, gomorism sau paranoia vulgarica/ Iata un neologism ,dar si-un subiect de meditatie pentru un psihiatru. La buna revedere,maestre.
Vlad, Poate odata vei/vom scrie un solilocviu al tacerii, ramane dwe vazut ce tip[ de limbaj ar putea pune mai bine in valoare aceasta tema.
“Sus-balconul,jos-tarana,tina; sus-petrecere,avutie,domnii,jos-napastuitii soartei ravnind la stralucirea balconului.Eh,si mucii aia…”
Ia uite, mânca-ţi-aş, alde N.D. Cocea şi C. Dobrogeanu-Gherea n-au murit! Maria, sunteţi ilegalistă cumva? Au băgat net la Doftana? În timp ce tastaţi, aveţi la gât cravata roşie de pionieră? Aveţi ca wallpaper poza lui Lenin? Chiloţi purtaţi, sau nu lucraţi pe schelă?
vorba lui makine, sa nu fii nici una, nici alta e deja un destin.
Iti pui o camesa rosie scoasa din pantalonii albi, un pahar de visischi în mâna (merge si ceai de la distanta), pretina cu string sau fara (ce nu face ea pentru tine!) si muzica data la maxim si belferii aia o sa creada ce vrei tu ca oricum de la distanta nu stie ce se-ntâmpla în mansadra ta!
Ce idee mi-a dat Dan!
Vladule, daca ne inviti la tine in mansarda, la un mate sh-o narghilea, ii facem p-aia! Io vin si cu verisoarele, fetele popii.
Ai balcon?
Ai balcoane?
Si io tot in Tibet or Tahiti m-as toooot duce, nusdece… Ori intr-o insula, ceva. Mai acu’ vreo catziva ani aveam credintza absurda ca as putea cumpara / gasi vruna…
Ufffff!
Tibet, Tahiti – din aceeaşi arie fonetică. La Titu nu v-ar interesa să vă duceţi?
Despre insule: vedeţi c-a băgat nişte ciclade la vânzare în Grecia, să refacă bugetul de stat. Cică la trei cumpărate primiţi un Pegas gratis.
La Titu am fost. Nu mi-a placut carciuma. Nici ca la magazin nu aveau spermatozoizi la punga, asa cum a cerut Leo, bucuresteanul din gasca de (oarecum) nebuni.
Cat despre ciclade, m-as arunca, cu ori far’ de Pegas cado’ (desi m-ar tenta, bicicleta, nu neaparat calu’)
A., esti mortal!:-)
subscriu!