Ținuta obligatorie

Abatoarele timpului sunt sălile de așteptare. Eram într-o zi într-un astfel de loc și singurul instrument de măcelărit clipele care mi-era la îndemână era o revistă financiară. Nu contează care. Desigur, nu am citit textele, ar fi fost mult mai dureros pentru mine decât simpla așteptare, m-am uitat doar la poze. Pe copertă, un domn îmbrăcat la costum, cu mâinile încrucișate la pept, prins ușor din profil, astfel încât să i se vadă bine ceasul de mână foarte mare, cu brățară argintie. Restul pozelor din revistă erau foarte asemănătoare. O armată de bărbați în costume negre, cu ditamai clepsidrele la încheieturi. Mi se pare că era și o singură doamnă pe undeva, în taior. (Taiorul poate părea acum orice numai sexi nu, dar când a fost introdus ca ținută “business” era considerat foarte sexi, cu ciorapii de nylon cu tot.)

Mi-am adus aminte de o istorioară pe care mi-o povestea tatăl meu. Cică pe vremea când era el la școală, un singur băiat din clasă avea ceas de mână. Îl chema Gigel. Și era tare mândru de el: merea mereu cu mâneca stângă bine suflecată, să i se vază. Restul copchiilor din clasă nu erau însă nicidecum invidioși, ci mai curând amuzați. I se adresau lui Gigel cu acronimul NPG: “Neamul Prost a lu Gigel”.

Sigur copiii sunt răi, dar cred că și eu sunt rău. Pentru că, frunzărind revista economică din sala de așteptare, mi-am dat seama că faza cu “ținuta obligatorie” din mediul de afaceri nu e altceva decât o mitocănie. Un neam-prost. Nu doar barabula swiss-made de la mână, ci tot tacâmul, cravata, cămașa, costumul negru, freza, tot. Nu că afaceriștii, săracii, care se îmbracă așa, ar fi toți neamuri proaste: marea majoritate nu au încotro, îi obligă firma, sau presiunea celorlalți. E o mitocănie colectivă, socială. Ca gipul prin București. Ca smartphoanele (am și eu unul). De obicei râd.