Cu puține, dar notabile excepții, progresul meu în viață s-a datorat scrisului. Mă refer mai ales la viața profesională, sau mai precis la orice altă viață în afară de cea familială. În familia mea, nu contează ce și cât scriu, și sunt extrem de recunoscător pentru asta.
Dar în rest e doar scrisul. Toți oamenii interesanți pe care i-am cunoscut, toate lucrurile pe care le-am realizat – nu sunt deloc multe, vin cumva în urma scurtelor paragrafe pe care le-am trecut aici sau în alte părți. Ciudat, având în vedere că 95% din acest blog e alcătuit din lucruri care ar fi putut bine mersi să stea nescrise. Restul de 5% (sunt generos) poate fi concetrat fără probleme într-o singură pagină.
Chiar și așa, scrisul e tot ce am.
Și îl pierd.
De multă vreme am avut pulsiunea scrisului. Din copilărie, dinainte de a merge la școală. Pentru păcatele mele, am fost mereu un scriitor sub-mediocru și leneș. Dar pulsiunea a fost acolo, permanent.
Iar acuma nu mai e.
Sau mai e, dar se pierde foarte repede. În fiecare zi, când trec cu bicicleta prin parc, îmi vin idei. Unele mi se par chiar bune, și îmi promit că, de îndată ce ajung în fața tastaturii, le notez.
Zece minute mai târziu, ajuns în fața tastaturii, îmi piere orice chef de a le nota. Uneori, îmi încordez voința, și încep oricum să scriu, iar rezultatul e jalnic, chinuit, strofocat, transpirat, prolix, prea lung sau prea scurt, bun de dat la coș. Folderul de ciorne e plin de asemenea rebuturi.
Știu și din ce cauză se întâmplă treaba asta.
Din cauza constrângerilor. Nu mă mai simt liber să scriu oricând și orice. Am un blog profesional, o anumită politică editorială, articolele mele sunt citite de foști, actuali sau potențiali pacienți, trebuie să fiu foarte responsabil cu fiecare rând. Inclusiv rândurile pe care le trec aici, unde nu sunt deloc psihiatru. Niciodată nu mi-am ascuns identitate, și chestia asta se întoarce împotriva mea. Simt nevoia unui loc unde să zburd liber, dar nu-mi vine să arunc la coș ultimii 8 ani și să o iau de la zero în anonimat.
Din cauza vieții mele schimbate. Sunt mai bătrân și mai obosit. Nu mai pot nici să deschid calculatorul acasă, decât după ce doarme toată lumea, dar în momentul ăla am noroc dacă mai am energie cât să mă spăl pe dinți. Și cel mai ciudă îmi e că nu fac lucruri utile în timpul zilei. Am un program de lucru relativ lejer, comparativ cu funcționarul din bancă care stă până la miezul nopții la serviciu ca să-și facă targetul. Îmi văd zilnic pacienții și prea stau peste program, apoi mă duc direct acasă unde pur și simplu încerc să supraviețuiesc haosului vesel al părințeniei începătoare. De fapt, cam asta e tot ce fac, supraviețuiesc. Orice deviere de la program mă dă peste cap, mă angoasează, mă obosește. Când eram adolescent, mă gândeam cu un oarecare dispreț la rutina zilnică a părinților mei, n-o înțelegeam. Acum sunt dependent de rutină, fără ea nu știu cum m-aș descurca.
Din cauza mormanelor de obligații care îmi stau pe cap și în privința cărora nu fac nimic. Cum să scriu pe blog, când am un doctorat de terminat, un articol greu de scris? Și cum să lucrez ceva la astea două, când am de adunat bonuri și chitanțe pentru contabil? Și cum să adun bonuri și chitanțe când trebuie să-mi fac ordine în sertar, că nu-mi mai găsesc nimic? Și cum să fac asta, când am de dus mai întâi gunoiul? Și cum naiba să găsesc o clipă liberă ca să duc gunoiul? Lanțul slăbiciunilor variază în conținut, dar principiul e același. Dacă am momente de liniște, în ele zac pur și simplu, nu fac nimic, stau undeva și aștept să se termine.
Nu mai e loc și de scris.
Dar fără scris, n-o să fiu nimic. Dincolo de cercul restrâns al vieții mele intime, scrisul e singurul lucru care m-a ridicat un pic. Și dacă nu mă ridic încă un pic măcar, nici viața mea intimă nu va fi mai bună. Material vorbind. Și materialul contează, din păcate. O cameră în plus, ce minunată ar fi viața mea dacă aș avea măcar o cameră în plus!
Da uite că nu poci să scriu. Și aveam o idee așa de bună, aveam și un tilu fancy, dar nu sunt în stare decât de rândurile astea pline, pline de năcaz și năduf. Moașă-sa pe gheață de blocaj sau ce pisici o fi, mânca-te-ar cucuveaua.
Chiar şi aşa, fa-o! Scrie! O faci foarte bine.
aha. deci aşa sună pus în cuvinte impasul în care ne găsim îngrijorător de mulţi…
De kukuveao solitudinis.
ce frumos ai scris 🙂
chiar si asta constrans si precaut.
cred ca scrisul e un dar si darurile nu ne parasesc. le mai pierdem noi… iar uneori e nevoie sa le pierdem, ca sa eliberam locul lor pentru daruri mai mari. care vor largi spatiul, facandu-l cat pentru doua camere. iar apoi, dupa ce am putut face asta – adica sa punem darul in cui si sa-l lasam o vreme acolo, bazandu-ne pe putinul care ne ramane si invatand sa ne bucuram doar de acesta – ne vom intoarce la darul din cui, ca sa constatam ca a venit locul si timpul sa-l re-primim… si sa-l integram alaturi de noile daruri.
Asa cred, chiar cred. Sa ma vezi cand o sa fiu in locul tau :))
eu nu mai pot sa scriu versuri. ori, asta mi-e cel mai vechi si profund dar… e din batrani. nu mai pot sa ma apropii de Divinitate, de mine, de tata, in felul asta… nu mai pot sa-mi ofer alinare asa (ma vindecam foarte repede prin scris). nu mai pot sa continuu munca lui tata, care a murit cand se pregatea sa isi lanseze volumul cu poate cele mai delicate versuri, si care avea in lucru altul, acum dat disparut… As fi vrut sa continuu, sa-l duc mai departe pe tata. Dar uite ca am accesul blocat la aceasta parte din mine.
mi-e tot mai dificil sa ma adun sa imi scriu si articolele pe Qbebe. nu-mi gasesc linistea, rabdarea, asezarea. Atatea experiente faine si folositoare se pierd necomunicate, in felul asta, netransmise… si desigur, atatia bani! Dar uite ca asta e.
Sunt daruri care se indeparteaza de mine. Nu stiu pana cand sau exact de ce. Imi este mai obositor sa ma zbat sa le tin, decat sa las lucrurile sa fie cum sunt, traindu-mi frustrarea si neputinta…
Le voi relua in stapanire, sunt sigura, nu stiu cand. Dar pana atunci, ce sunt eu fara scris, si cine? Ia sa vedem…
Mulțumesc mult, Eva! Bine zis, mi-a prins bine comentariul tău, deși e egoist să zic asta.
Eu zic că ne deblocăm noi cumva. Poate ne străduim prea tare, chiar dacă nu ne străduim deloc.
Draga Vlad,
Nu pot sa încep altfel comentariul asta, decât asa, după ce citesc propriile mele comentarii și dialogul nostru de mai sus. Am uitat complet acest post al tău, ca și acest dialog al nostru din comentarii – ca si alte comentarii de ale mele pe care le am descoperit pe blogul tau, și ca și toate postările tale… Adică, pe scurt, habar n am când anume am citit (orice din) ce ai scris (dar clar am citit, uite dovada) și habar nu am când ți am răspuns orice din ce ți am raspuns și când ai răspuns tu, etc. :))
Dar mi s a înduioșat sufletul ca în fata unui prieten vechi și regăsit. Și pe mine, de asemenea, ma regasesc în ce ți scriam, chiar asa eram și gândeam, și ma bucur mult ca au contat acele cuvinte ale mele pentru tine atunci.
Acum tocmai ma pregăteam sa îți răspund ceva (din nou, ce ciudat și straniu sa constat ca deja am făcut-o o data, în trecut, acceasi Eva, dar alta, care trăia alta viata / sau altfel viata). Și ma pregăteam acum sa iti raspund mai steril, mai precaut, mai responsabil, mai… Cumva cum descrii tu mai sus despre blogul profesional. Mai ne autentic. Mai ne-viu. Mai mort.
Dar vazand cu ochii de acum, curajul și vulnerabilitatea cu care ai scris tu textul de atunci, văzând cu ochii de acum curajul și firescul cu care am răspuns și eu atunci, și la fel, firescul și umanul cu care ai primit atunci răspunsul meu(ca și când ai fi spus “sa fie primit!”), s-a deschis în mine o alta dimensiune, aia de atunci, care nu privea toate acestea ca pe curaj și vulnerabilitate și omenie etc., ci le trăia. Nu le privea, dar – și doar – le trăia 🙂
Între timp m am maturizat, realmente abia acum pot spune despre mine ca sunt un om stabil și nu labil, un adult și nu un copil, un om responsabil și nu extrem, și astea nu sunt păcăleli, sunt realități și sunt profund recunoscătoare ca ma simt, în sfârșit, om (nu veșnic copil-adolescent răzvrătit și borderline), mi am închis de mult și blogul ala îndrăzneț (l-am păstrat deschis doar pentru mine adică, acolo e sufletul meu, reușisem sa îl scot pe tot în plen, acum nu as mai face asa ceva nici sa ma omori, ma oripilez de inconștiența mea, Doamne ce era în capul meu) și m am făcut mare, mare, mare, adult adevărat. E realizarea vieții mele.
Și cu toate astea, la pachet a venit și pierderea într-o măsură, poate semnificativa, a curajului și a firescului. Probabil ca la Adam și Eva în Rai când au mușcat din pomul cunoștinței binelui și raului și s au văzut goi (asa cum și erau) și au început sa se ascundă.
Asa am crescut și eu în ultimii șapte ani, am început sa ma ascund. Ceea ce de altfel e foarte sănătos și normal la cap, Slava Domnului ca în sfârșit.
Dar ideea era ca efectiv uitasem de raportarea asta atât de umana și eram pe punctul de a ma raporta la tine cu o nuanță oficiala și moarta, uitasem ca noi ne am intalnit totuși, am mai stat de vorba (virtual) – uitasem cum poate își uita copiii colegii de la grădiniță, cu care alergau în curte și împărțeau gustarea, și dacă se vad peste mulți ani, nu se recunosc.
Acum urmează sa revin cu ce voiam eu de acum din 2023 să-ți răspund ție tot de acum la postul asta al tău de atunci din, stai sa vad, 2014.
Voiam sa iti scriu ca acuma sunt “în locul tău”, adică rezonez cu ce descriai atunci despre ritmul vieții, care nu îți permite nici pe departe sa mai și scrii. Atunci, în 2015, întelegeam, dar nu trăiam în felul asta. Acum trăiesc.
Diferența pare sa fie ca eu sunt împăcată cu asta. Uneori mi e mai greu, ca atunci când încep o ciorna – și chiar infloresc rândurile sub mana mea – și chiar atunci fetita mea iese din dormitor și declara ca astăzi nu poate adormi cu tati… Atunci mi e foarte greu. Dar și atunci rămâne nucleul meu împăcat, după ce trece tulburarea: înseamnă ca nu e despre scris. Nu e nevoie. Nu încă. E despre ceva mai prețios decât scrisul acum. Existenta mea contează prin altceva acum.
Eu de exemplu nu simt nevoia sa ma ridic / extind mai sus decât Cercul restrâns al vieții mele intime – decât puțin, cât sa cuprind Cercul celor catorva prieteni pentru care mai găsesc timp și al celor catorva clienți pe care ii am și pe cel al multor copii și adulți printre care lucrez în educație și pe care știu ca ii influentez. Și e suficient – nu mai am răgaz și loc pentru un altfel de nou, și nici pe departe pentru scris, din păcate. Și totuși, ma bucur infinit de ce am în locul scrisului, desi dorul de (și pulsiunea pentru, cum ii spui tu) sunt vii.
Bine, și noua ne ar prinde bine, și n-ar fi deloc o extravaganta, încă o camera :)) Și poate chiar m ar putea ajuta scrisul în acest sens. Prefer însă sa nu ma chinui gândindu-mă la asta, ci sa ma bucur infinit, cum ziceam, de satisfacțiile imateriale din cercurile restrânse – dar în fond asa e și firea lucrurilor, sa se chinuie bărbatul mai degrabă decat femeia cu aceste preocupări, asta asa e.
Da, sunt împăcată cu lipsa scrisului (care totodată e o lipsa vie, ma doare, sufletul meu geme și scanceste constant – sau poate chiar continuu, însă difuz). Și pățesc și eu ceva similar cu ce descrii: când în sfârșit, prin cine știe ce miracol, ma așez în fata foii și am răgazul – sau poate chiar indicația – de a scrie, atunci se face liniște în cap, tot ce vuia sa fie pus pe foaie se face ca ploua, mintea mea, dacă trag de ea, devine fix ca-n definiția ADD-ului, degetele devin rigide, și orice pun totuși în scris, mai tare ma enervează. Asa ca o fi tot blocajul asta de care zici. Aia e. Probabil când o sa ies la pensie, o sa treacă. Da, chiar cred asta. Numai sa trăiesc și sa rămân lucida.
Mai spun vreo 2 ganduri:
Undeva în alta parte ziceai ceva de genul ca după ce ai cunoscut o pe C. (probabil te referi la soția ta), ea însăși o poezie, a fost mai greu sa scrii poezii. Ceva similar am pățit și eu: după ce l am cunoscut pe soțul meu, m am oprit din scris. Oare asta nu are un sens? Oare nu este un fel de ghicitoare? Și anume, ca e vreme pentru toate: e vreme pentru poeziile tale, vreme pentru a trai poezia altuia, vreme pentru a face (nu a scrie) poezie (sau proza, romane, etc.) în doi… Scrisul e ceva foarte egocentric, totuși. Nu tine de relația cu celalalt. Chiar dacă ne poate purta spre altul. Chiar dacă ne poate intrezari posibile relații cu ceilalti. Nu ne oferă consistenta relației, împlinirea ei, nu întra în definiția relatiei. (Dar poate întra în definita relației cu noi înșine… Ne poate oferi sens, ordine și poate contribui la consistenta unei relații cu noi înșine.)
Al doilea gand se leagă de primul și de ceva scris de tine în text: “toți oamenii interesanți pe care i am cunoscut, toate lucrurile pe care le am realizat, se datorează faptului ca am scris”.
Gândul care mi se conturează e diluat. Merge în direcția asta: toți oamenii interesanți pe care i ai cunoscut pt ca ai scris, toate lucrurile pe care le ai realizat pentru ca ai scris… Ce rol au ele, ce faci mai departe cu ele… Ce se face mai departe, după ce “achiziționezi” asa ceva prin scris… Se face ceva cu ele (aprofundare, întreținerea lor, a avea grija de ele, a le nuanta sau spori, a comunica mai profund, a te întâlni mai real, a te bucura de ele…), tot prin scris? Sau prin altceva decât scris? Oare sa existe și un alt nivel, următor scrisului si, la timpul lui, implicit mai important decât scrisul? Poate scrisul se retrage tocmai pentru a lăsa loc…? Sa fie nevoie de o onorare a retragerii scrisului? Sa recurgem la flexibilitatea mentala pentru a deschide ochii și a descoperi pentru ce anume se face loc, când scrisul se retrage? Asa cum indicai pe undeva deschiderea ochilor pentru a vedea frumosul ‘hidden în plain sight’, sau cum sustii care o fuga de / din programul strict, pentru a descoperi bucuriile spontane…
Sau poate, din contra? “Toți oamenii pe care i ai cunoscut pentru ca ai scris, toate lucrurile pe care le ai realizat pentru ca ai scris”, poate fraza asta se simte mai degrabă ca o nevoie de a continua acest algoritm, de a scrie pentru a obține, de a scrie pentru a ajunge la, pentru a atinge ceva, este scrisul o forma de vânătoare, vânătoare înscrisă arhaic în gene?
Sau poate vezi scrisul, mai simplu și mai concret, ca pe un mod de a-ți câștiga existenta – și atunci toată frământarea ta capătă un caracter just, explicit (și banal, dar banalitatea tine de normalitatea omului, deci e… na, normal, firesc, de necomentat).
Ce rol are scrisul?
(e o întrebare retorica. Epilogul, cum ar veni)
Gata, atâta am avut de scris. Și uite ca, răspunzând-ți ție, Vlad din 2014, am SCRIS! :))