Writer’s block

Cu puține, dar notabile excepții, progresul meu în viață s-a datorat scrisului. Mă refer mai ales la viața profesională, sau mai precis la orice altă viață în afară de cea familială. În familia mea, nu contează ce și cât scriu, și sunt extrem de recunoscător pentru asta.
Dar în rest e doar scrisul. Toți oamenii interesanți pe care i-am cunoscut, toate lucrurile pe care le-am realizat – nu sunt deloc multe, vin cumva în urma scurtelor paragrafe pe care le-am trecut aici sau în alte părți. Ciudat, având în vedere că 95% din acest blog e alcătuit din lucruri care ar fi putut bine mersi să stea nescrise. Restul de 5% (sunt generos) poate fi concetrat fără probleme într-o singură pagină.
Chiar și așa, scrisul e tot ce am.
Și îl pierd.
De multă vreme am avut pulsiunea scrisului. Din copilărie, dinainte de a merge la școală. Pentru păcatele mele, am fost mereu un scriitor sub-mediocru și leneș. Dar pulsiunea a fost acolo, permanent.
Iar acuma nu mai e.
Sau mai e, dar se pierde foarte repede. În fiecare zi, când trec cu bicicleta prin parc, îmi vin idei. Unele mi se par chiar bune, și îmi promit că, de îndată ce ajung în fața tastaturii, le notez.
Zece minute mai târziu, ajuns în fața tastaturii, îmi piere orice chef de a le nota. Uneori, îmi încordez voința, și încep oricum să scriu, iar rezultatul e jalnic, chinuit, strofocat, transpirat, prolix, prea lung sau prea scurt, bun de dat la coș. Folderul de ciorne e plin de asemenea rebuturi.
Știu și din ce cauză se întâmplă treaba asta.
Din cauza constrângerilor. Nu mă mai simt liber să scriu oricând și orice. Am un blog profesional, o anumită politică editorială, articolele mele sunt citite de foști, actuali sau potențiali pacienți, trebuie să fiu foarte responsabil cu fiecare rând. Inclusiv rândurile pe care le trec aici, unde nu sunt deloc psihiatru. Niciodată nu mi-am ascuns identitate, și chestia asta se întoarce împotriva mea. Simt nevoia unui loc unde să zburd liber, dar nu-mi vine să arunc la coș ultimii 8 ani și să o iau de la zero în anonimat.
Din cauza vieții mele schimbate. Sunt mai bătrân și mai obosit. Nu mai pot nici să deschid calculatorul acasă, decât după ce doarme toată lumea, dar în momentul ăla am noroc dacă mai am energie cât să mă spăl pe dinți. Și cel mai ciudă îmi e că nu fac lucruri utile în timpul zilei. Am un program de lucru relativ lejer, comparativ cu funcționarul din bancă care stă până la miezul nopții la serviciu ca să-și facă targetul. Îmi văd zilnic pacienții și prea stau peste program, apoi mă duc direct acasă unde pur și simplu încerc să supraviețuiesc haosului vesel al părințeniei începătoare. De fapt, cam asta e tot ce fac, supraviețuiesc. Orice deviere de la program mă dă peste cap, mă angoasează, mă obosește. Când eram adolescent, mă gândeam cu un oarecare dispreț la rutina zilnică a părinților mei, n-o înțelegeam. Acum sunt dependent de rutină, fără ea nu știu cum m-aș descurca.
Din cauza mormanelor de obligații care îmi stau pe cap și în privința cărora nu fac nimic. Cum să scriu pe blog, când am un doctorat de terminat, un articol greu de scris? Și cum să lucrez ceva la astea două, când am de adunat bonuri și chitanțe pentru contabil? Și cum să adun bonuri și chitanțe când trebuie să-mi fac ordine în sertar, că nu-mi mai găsesc nimic? Și cum să fac asta, când am de dus mai întâi gunoiul? Și cum naiba să găsesc o clipă liberă ca să duc gunoiul? Lanțul slăbiciunilor variază în conținut, dar principiul e același. Dacă am momente de liniște, în ele zac pur și simplu, nu fac nimic, stau undeva și aștept să se termine.
Nu mai e loc și de scris.
Dar fără scris, n-o să fiu nimic. Dincolo de cercul restrâns al vieții mele intime, scrisul e singurul lucru care m-a ridicat un pic. Și dacă nu mă ridic încă un pic măcar, nici viața mea intimă nu va fi mai bună. Material vorbind. Și materialul contează, din păcate. O cameră în plus, ce minunată ar fi viața mea dacă aș avea măcar o cameră în plus!

Da uite că nu poci să scriu. Și aveam o idee așa de bună, aveam și un tilu fancy, dar nu sunt în stare decât de rândurile astea pline, pline de năcaz și năduf. Moașă-sa pe gheață de blocaj sau ce pisici o fi, mânca-te-ar cucuveaua.

6 comments

  1. Eva says:

    ce frumos ai scris :)
    chiar si asta constrans si precaut.

    cred ca scrisul e un dar si darurile nu ne parasesc. le mai pierdem noi… iar uneori e nevoie sa le pierdem, ca sa eliberam locul lor pentru daruri mai mari. care vor largi spatiul, facandu-l cat pentru doua camere. iar apoi, dupa ce am putut face asta – adica sa punem darul in cui si sa-l lasam o vreme acolo, bazandu-ne pe putinul care ne ramane si invatand sa ne bucuram doar de acesta – ne vom intoarce la darul din cui, ca sa constatam ca a venit locul si timpul sa-l re-primim… si sa-l integram alaturi de noile daruri.

    Asa cred, chiar cred. Sa ma vezi cand o sa fiu in locul tau :))

  2. Eva says:

    eu nu mai pot sa scriu versuri. ori, asta mi-e cel mai vechi si profund dar… e din batrani. nu mai pot sa ma apropii de Divinitate, de mine, de tata, in felul asta… nu mai pot sa-mi ofer alinare asa (ma vindecam foarte repede prin scris). nu mai pot sa continuu munca lui tata, care a murit cand se pregatea sa isi lanseze volumul cu poate cele mai delicate versuri, si care avea in lucru altul, acum dat disparut… As fi vrut sa continuu, sa-l duc mai departe pe tata. Dar uite ca am accesul blocat la aceasta parte din mine.

    mi-e tot mai dificil sa ma adun sa imi scriu si articolele pe Qbebe. nu-mi gasesc linistea, rabdarea, asezarea. Atatea experiente faine si folositoare se pierd necomunicate, in felul asta, netransmise… si desigur, atatia bani! Dar uite ca asta e.

    Sunt daruri care se indeparteaza de mine. Nu stiu pana cand sau exact de ce. Imi este mai obositor sa ma zbat sa le tin, decat sa las lucrurile sa fie cum sunt, traindu-mi frustrarea si neputinta…

    Le voi relua in stapanire, sunt sigura, nu stiu cand. Dar pana atunci, ce sunt eu fara scris, si cine? Ia sa vedem…

  3. Vlad says:

    Mulțumesc mult, Eva! Bine zis, mi-a prins bine comentariul tău, deși e egoist să zic asta.
    Eu zic că ne deblocăm noi cumva. Poate ne străduim prea tare, chiar dacă nu ne străduim deloc.

Leave a Reply