Another brick in the wall

Fetei mele celei mari îi place la grădiniță. Sau, mă rog, are sentimente amestecate, cum avem toți față de societatea fără de care nu putem trăi, dar care merită și disprețuită din când în când.
Dar de departe momentul ei preferat din zi, e când vin să o iau. Mi-a luat ceva vreme să înțeleg de ce țipa și nu se dădea dusă de la grădi cu una cu două la început. Pentru că de abia atunci poate începe să se joace cu colegii ei fără mai fie speriată, pentru că știe că sunt prin preajmă, mă vede oricând cu colțul ochiului, știe că nu voi mai pleca, ca de dimineață, să o las acolo printre străini binevoitori. Când am înțeles asta, m-am relaxat. Am început să mă duc la ora 5 la grădi, și de la 5 la 6 mai trage o joacă cu ceilalți copii, iarna în clasă, acum că e frumos în locul de joacă din curte.

Curtea grădiniței e organizată astfel: jumătate parcare, jumătate loc de joacă. Asta e, n-ai ce-i face, părinții sunt mulțumiți că pot veni cu mașinile enorme să-și ia copii direct din curte, iar cei care nu sunt șoferi sunt prea puțini ca să conteze. Ce mai loc de joacă ar fi fost în toată curtea! În fine, cele două compartimente sunt separate printr-un gard mare de sârmă. Până recent, traversam parcarea, intram pe poarta cu zăvor a gardului, mă așezam într-un colț, fi-mea se repezea pentru trei clipe la mine în brațe, apoi fugea fericită la joacă. Iar eu stăteam o oră și mă uitam la ea, eventual mai schimbam câte o vorbă cu alt părinte, sau mai curând bunic, că ei au suficient timp liber cât să piardă o oră la grădi.

De câteva zile, însă, afișe cu litere groase ne-au anunțat că nu mai avem voie să stăm la locul de joacă. Avem voie doar să intrăm, să ne luăm rapid plodul și să degajăm terenul. Întrucât fi-mea nu vrea să plece imediat, am opțiunea de a o aștepta în afara gardului, în parcare.

Înțeleg rațiunea acestei reguli. Nu ne amestecăm cu copiii, le lăsăm spațiul de joacă doar lor. Nu ne ajunge parcarea? La urma urmelor, asta ne-am dorit cu ardoare, o parcare cât o lume întreagă. O viață petrecută în parcare. E drept și igienic să stăm departe de curtea cu plastic moale pe jos. (Pe vremuri, cică copiii se jucau pe iarbă, nu știu, eu nu am prins vremurile alea, nici plastic n-am prins, doar asfalt și noroi, preferam noroiul.)

Înțeleg și sunt, rațional, de acord, dar nu-mi place. M-am trezit de cealaltă parte a gardului, privind-o pe fiica mea cea mare printre zăbrele, neștiind ce să fac și unde să mă așez. Și ea s-a simțit diferit, din când în când întrerupea joaca doar ca să vină în dreptul meu la gard. Preț de o secundă stăteam așa, fiecare de partea lui, apoi o zbughea înapoi. E o experiență nouă și crudă. E primul gard, primul zid dintre mine și ea. Dacă nu îl punem la socoteală pe cel de sticlă, din „acvariul” maternității, unde tații nu aveau voie. Dar ăla a fost doar un zid de trei zile. Ăsta de acum – nu știu. Și deși locul de joacă e micuț și circumscris de garduri, ca o cușcă de la Zoo, știu că eu sunt cel din cușcă. Cel din parcare. Vreau să apuc gardul cu mâinile și să îl smulg din țâțâni, să îl fac fărâme, sârmulițe mici-mici-mici, să nu mai fie niciun gard între mine și ea. Dar nu cedez instinctului, sunt un om civilizat, și în plus știu că tot ce aș realiza ar fi să extind cușca, parcarea. Și nu vreau. Pot doar să sper că locul ăla de joacă va crește, poate va crește și iarbă pe el într-o zi, poate la un moment dat nici nu se va mai vedea gardul cel mai din spate, în locul lui va fi doar linia orizontului, și copiii vor fi în toate cele patru zări, și atunci vom fi iar tu și cu mine, București, și de abia atunci, zâmbind ca moșii din The Expendables, o să mă apuc de scos garduri din țâțâni. Și să te ții.

2 comments

  1. Larisa says:

    Nu vad cu ce ar deranja prezenta parintelui in spatiul de joaca, cat timp acesta nu se implica in activitatea copiilor, ci doar asteapta ca acestia sa termine. Pana la urma, parintii pot sta de partea cealalta a gardului, dar in acest fel, copiii isi vor pune intrebari legate de acest lucru si poate vor percepe aceasta strictete in mod gresit, ca un fel de izolare.

  2. dragos b says:

    Şi bolnavul stătea cocoţat pe gardul spitalului si-i întreba pe cei de pe „partea cealaltă”: „Bă, voi ce-aţi făcut de v-au închis?”. 🙂 🙁

Lasă un răspuns