Am reușit performanța interesantă de a avea 1 singur vizitator pe zi, în Mahala. Oare cine o fi ăla? O fi vreun bot, un program lipsit de omenie și rătăcit pe aici, unde nici Google nu mai ajunge, cel care nu mă lasă să ajung la mult râvnitul zero? Poate e chiar counterul care verifică vizitele, ca în paradoxul casei goale, despre care nu poți ști niciodată dacă e cu adevărat goală decât dacă intri în ea, și atunci nu mai e goală.
Sau chiar e un om adevărat, în carne și oase? Și oare ce mai poate căuta aici, în grămada asta de texte descompuse, de avortoni de idei și minute irosite?
Ce gând tulburător. Un cititor. Dacă ar fi fost zece mii, aș fi fost mai singur. Ca actorul încercând să străpungă întunericul sălii. Așa, cu o prezență solitară în aceeași încăpere, totul devine înspăimântător sau înălțător. Depinde. Poate e cineva ca mine.

Mi-am adus aminte adineauri de filmul “Undeva, cândva”, cu Christopher Reeve și Dr. Quinn. L-am văzut o singură dată, nu mai știu dacă înainte sau după 1989, dar l-am ținut minte foarte bine. E acolo ideea că te poți întoarce în timp doar printr-un simplu efort al voinței și imaginației (ceea ce personajul principal chiar face). Asta implică că trecerea inexorabilă a timpului e doar o manifestare a puturoșeniei omenești.
Asta mi-a adus aminte de amintirea mea precoce despre ziua în care am realizat că nu-mi ajunge voința mea slabă ca să întorc timpul înapoi. Am vrut să scriu despre asta, dar am descoperit că am mai scris deja, și nu doar o dată. Îmbătrânesc, și devin uituc, și întreg trecutul devine doar o amintire a altor amintiri. În următorii douăzeci de ani, probabil voi ajunge la amintiri de ordinul zece, cel puțin.

Am vrut să scriu, în schimb, un post despre bicicletele mele, în partea cealaltă. Apoi mi-am dat seama că blogul ăla a pornit ca un loc instructiv despre sănătatea mintală, și uite în ce hal a ajuns. N-am mai scris nimica.

Mă îndrept nicăieri și cu viteză. Proteste sau neproteste.

PS: Ce dezastru, ce masacru, în lista mea de bloguri. Majoritatea au fost șterse. Unele au fost deturnate, pe site-ul lăutărie.net scrie ceva în chinezește (cred). Unele au fost abandonate, nimic nou din 2014. Mai sunt câțiva. E o plăcere să-l citesc pe Gramo, mai mult acum decât în vremea de aur. Blogul Madelinei, cel mai tare blog feminin din România, e mereu activ și fascinant. Dunia, la fel, e încă cu noi și scrie mult și bine! Arhitectul scrie la fel de rar ca întotdeauna :) Ștefan, vechiul inamic public număru unu, e tot aici!Mulți dintre dispăruți sunt regăsiți pe facebook. Chiar și așa, cei mai mulți sunt de negăsit. Am șters lista cu totul, va fi repostată cu actualizări.

Dar blogul ăsta va renaște. Pregătiți-vă!

One comment

Leave a Reply