Din toate marile enigme ale omenirii, de departe cea care m-a tulburat cel mai tare e prezența bubuitoare a muzicii în restaurantele și birturile românești.
Am început să călătoresc foarte târziu. Până să ies din țară, credeam că așa e normal, când mergi să mănânci în public, să urle ultimele șlagăre din difuzoare strategic depuse sau să cânte o formație live și foarte tare. Am luat-o ca pe o axiomă euclidiană, pur și simplu așa stau lucrurile în Univers. Când însă am ajuns în alte țări și mi s-a mai deschis mintea, am remarcat că în acele alte țări se mănâncă fără muzică, iar conversația e, nu doar permisă, ci chiar încurajată! Mie, care vin dintr-o cultură în care vorbitul la masă e un tabu sacru, aproape pe același palier cu deschisul geamului și al ușii în același timp într-o cameră, mi-a fost tare greu să asimilez acea lecție și să mă adaptez.
Întors în România, însă, am descoperit că m-am adaptat prea bine. Chiar deunăzi, am ieșit în parc cu copii și cu alți câțiva părinți. Pe o ploaie mocănească. Am rezistat noi nițel, dar la urmă ne-am refugiat la Berăria H. În locul de unde îmi luam cândva blugi și adibași, acum e ditamai restaurantul. Cu muzică. Chiar mi-ar fi plăcut un pic de conversație cu alți adulți, tânjesc după ea în ultima vreme, chiar dacă subiectele de discuție comune tot copiii noștri sunt. Dar, după cinci minute, pe scenă s-a urcat formația Gia Pac Pac Pac și toate oasele au început să-mi vibreze de la bași. Gata conversația. Ne-am afundat nasurile în farfuriile noastre respective și ne-am concetrat pe mâncat, fără să mai ridicăm privirea, în același timp bălăbănind ritmic din cap, ca într-un fel de dans așezat cu gura plină, ca să arătăm că ne simțim bine.
La scurt timp, am avut în sfârșit revelația. Mi-am dat seama de ce e muzica atât de tare la cârciumă. Pe altarul căror nevoi e sacrificată comunicarea amabilă interomenească.
Ca să poți face pârț și groh nestingherit.
