Nous sommes tous nos propres fantômes

Fi-mea cea mare termină azi grupa mare. Întrucât e încă mică (nu va avea 6 ani în septembrie), va mai face încă o grupă mare. Jumătate din colegii ei, însă, vor pleca la școală. Printre care și prietenele ei cele mai bune, Alinuța 1, 2 și 3. Se spare gașca.
E ușor să îți faci prieteni când ești mic, dar e ușor și să rupi prietenia.
Mi-aduc aminte ca prin ceață de colegii mei de grădiniță. Când ne-am despărțit, a fost de tot, însă, printr-o ciudată răsucire a sorții, m-am întâlnit din nou cu mulți dintre băieți, pentru o singură zi, doisprezece ani mai târziu, când ne-au recrutat pentru armată. A fost foaret ciudat, ne priveam unii pe alții ca niște fantome. După acea zi, lucrurile au revenit la normal și nu ne-am mai văzut niciodată.
Deși, acum câțiva ani, m-am întâlnit cu unul din ei, la o lansare de carte. Eu fusesem invitat să prezint un nou roman de Stephen King, el era din partea editurii și era și el scriitor. Eu mi-am adus aminte de el, el nu de mine.

Nu mă mai doare atât de tare că m-am pierdut pe mine ăla micu, că l-am uitat pe drum. Deși mă mai strâmb la față când mă gândesc la el/mine, cum o fi rămas singur și părăsit pe marginea drumului, fără mamă, fără tată, într-un timp mort și uitat. Sper că are prieteni cu care să se joace. Mă doare rău când mă gândesc la fi-mea că se desparte de prietenele ei. Și de voi mă doare. Nici măcar cei care erați acum zece ani când stăteam toți prin Mahala nu mai sunteți.

Așa că bucurați-vă când vă întâlniți cu un prieten. Nu stați pe gânduri, ca mine, către trecut, dar nici vă bucurați degeaba pe viitor. Data viitoare când vă veți vedea, s-ar putea să nu mai fie chiar același om. Și va trebui să vă împrieteniți cu el din nou, și probabil, dacă sunteți bătrâni ca mine, nu veți mai avea chef.

One comment

Lasă un răspuns