Psihiatru. Și mai ce?

Trebuie să predau o scurtă prezentare despre mine însumi, pentru site-ul clinicii unde lucrez.

Și asta mă pune în mare dificultate. Ar trebui să fie un fel de mini-cv, cu competențele mele și cu ce pot oferi clienților. Eu, când mă prezint profesional, spun despre mine că sunt psihiatru. Și atât. Vlad Stroescu, psihiatru. Întotdeauna mi s-a părut suficient. Halatul alb de psihiatru atârnă deja foarte greu pe umerii mei, ca să simt nevoia să-l mai umplu de alte decorațiuni metalice și strălucitoare. E un halat foarte inconfortabil, aș prefera să fiu doar Vlad Stroescu, om, și asta ar fi deja foarte mult, dar știu că nu se poate, am un rol pe care trebuie să mi-l asum.

Și uite că nu mai e de ajuns. Psihiatri sunt mulți pe lumea asta. Trebuie să fiu mai mult de atât. Deja, când lumea mă întreabă: „faceți și psihoterapie?”, răspund cu rușine „nu, sunt doar psihiatru”, și aștept să se reverse peste mine căldarea cu dezamăgire. Și la urma urmelor, psihiatrul nu e nici măcar medic sută la sută. Nici nu se știe ce naiba face un psihiatru toată ziulica.

Când eram proaspăt rezident, îmi doream să mă fac și psihoterapeut. Am citit mult și cu nesaț, dar ceva m-a oprit. M-am dus la un interviu spre a fi inclus în școala românească de analiză existențială – îmi plăcea teoria lor. Interviul s-a desfășurat foarte prost: retrospectiv, îmi dau seama că eu însumi l-am sabotat: am fost voit provocator, parcă voiam să îi forțez să îmi explice de ce ar trebui eu să urmez școala lor de psihoterapie. Bieții oameni, cred că au fost destul de insultați de atitudinea mea.

Acum câțiva ani, un prieten chiar îmi făcuse rost de ocazia de a urma altă școală de psihoterapie, chiar și fără bani. I-am dat cu șutul și ăleia. N-am fost pregătit, și nu cred că voi fi vreodată.

Între timp, psihiatria a umplut din plin tot timpul meu profesional, așa că nici dacă aș fi, dintr-o dată, pregătit, nu cred că mai am posibilitatea fizică să mă ocup de psihoterapie. Psihiatria e deja o mâncare grea. Dar e adevărat că uneori aș vrea să pătrund mai mult în adâncimi: văd foarte mulți oameni, prima dată câte o oră, apoi câte un sfert de oră (nu eu decid timpii ăștia), nu e timp și nici nu e treaba mea să scormonoesc.

Dar nu rezolvă problema prezentării mele de pe site. Chiar dacă m-aș apuca să înșir „competențele” mele acolo, nu mi s-ar părea relevante. Ce aș transmite pacienților prin ele? Am făcut un stagiu de psihiatrie de urgență în Franța, într-o altă viață. Cum e asta relevant pentru practica mea de azi? Vreo trei ani am ținut niște cursuri de psihiatrie, unor psihologi. De ce ați da doi bani pe asta? Când la flaut. Pe bune? Scriu la Viața Medicală. Să fii tu sănătos, nene. Numai când înșir lucrurile astea, deși reale, mă simt un mincinos și îmi vine să îmi dau singur două palme.

Dar „psihiatru” nu mai e de ajuns. Și e de altfel normal. E un cuvânt vechi și perimat și care nu mai face față. Și eu am cam îmbătrânit…

Lasă un răspuns