În ultimii ani, îmi pasă tot mai puțin de tot mai multe lucruri.
Cred că primul care a picat din lista mea de păsare a fost fotbalul. A încetat să-mi mai pese de fotbal cu mulți ani înainte ca fotbalul românesc să se fărâmițeze până la neant. Simplul fapt că știu că fotbalul românesc s-a fărâmițat până la neant nu înseamnă că îmi mai pasă, înseamnă că nu sunt surd și mai aud oamenii vorbind pătimaș prin stația de tramvai despre lucruri de care pur și simplu nu îmi mai pasă. Dar merg foarte rar cu tramvaiul, în ultima vreme.
Au urmat multe alte nepăsări. Majoritatea au fost nepăsări din fașă, adică a început să nu-mi pese chiar dinainte să îmi fi putut păsa. Nu-mi pasă de mașini. de muzica pop, indie, rock, EDM, văd cum sar în sus oamenii de bucurie că vine Kraftwerk și Nick Cave și Arcade FIre și pe mine mă lasă mai rece decât vremea de afară, și nici măcar când a venit Queen cu Adam Lambert nu mi-a păsat, și cred că nici dacă venea Queen și Freddie Mercury nu mi-ar fi păsat, deși eram fan când eram mic. Continui să ascult muzică „clasică”, chiar acum o fac, vechi înregistrări cu care m-am obișnuit precum cu niște vechi pantofi, dar nu am mai fost la un concert de ani de zile, nici la Ateneu, nici la Sala Radio, și când a mai fost Enescu m-a durut fix în cot, eu, care în 2001 ascultam disperat concertele la un radio prăpădit, undeva într-un sat rupt de lume din județul Făgăraș, sorbind cu nesaț fiecare tușă a Hélènei Grimaud. Ah, da, am dus copii, cu chiu cu vai, la un concert pentru copii la Ateneu, deunăzi, la Clasic E Fantastic, și dezamăgirea a fost aproape dureroasă. Spun „aproape” pentru că nu mi-a păsat prea tare, una peste alta. Muzica nu mi se mai pare importantă. ȘTIU că e importantă, mă agăț de ideea asta la un nivel foarte superficial, ca o amintire a unei amintiri, dar nu mai simt asta. Chiar dacă încă îl beau pe Șostakovici ca un alcoolic pe vodka lui din fiecare dimineață.
Nu-mi mai pasă de starea drumurilor. Nici de anotimpuri. Nu-mi pasă de românii au talent, de asta nu am reușit să-mi pese niciodată. Nici de Eurovision. Nici de Smiley.
Băi și nu-mi pasă câtuși de puțin de războiul dinre Kovesi și Tudorel Toader sau cum naiba i-o chema. Știu, din nou, vag, dar conștient, că e ceva important în treaba asta, dar nu reușesc să dau două parale pe toată afacerea, nu am ascultat discursul niciunuia și nici nu am de gând. Când văd că Facebookul doar despre asta vorbește, mă apucă un plictis abisal. Noroc că nu mă mai interesează nici facebookul.
Băi și nu mă mai interesează nici cărțile. Nu mă refer la valet damă popă as, ci la cărțile alea de citit. Eu care aproape le fetișizam. Care le visam noaptea. Care visam să scriu eu una care să schimbe lumea sau măcar viața vreunui amărât de șoarece de bibliotecă. Încă citesc, dar adesea la modul escapist, mă ajută să adorm mai ușor. Acum citesc un roman fantasy, ceva de David Eddings, și e atât de prost, dar e și atât de somnifer. Mi-e și rușine de mărturisirea asta, dar dacă tot m-am apucat să mărturisesc. Poate că rușinea o fi un semn bun, poate îmi mai pasă umpic de cărți. Și mai citesc și unele serioase, mai ales când sunt invitat pe la vreo lansare. Dar trăiesc cu senzația stupidă că am citit deja toate cărțile posibile, că nu mai rabd să mai citesc încă o pagină despre aceleași răsuflate obsesii ale tuturor oamenilor.
Să nu credeți că sunt deprimat. Nu sunt. Îmi pasă de încă foarte multe lucuri. Îmi pasă de familia mea. Îmi pasă să reușesc să îmi fac timp cât să ies nițel cu fetele mele la zăpadă, măcar în curtea blocușorului. Mi se pare mai importantă treaba asta decât zece mii de Kovesi și cinci mii de Dostoievschi. Mă interesează să reușesc să trăiesc suficient de mult cât să le văd cu proprii lor copii, să-mi țin colesterolul în frâu, să fac așadar un pic de mișcare – dar nu reușesc să fac.
Mă interesează toate cele zece mii de povești ale pacienților mei. De fapt, cred de aici mi se trage nepăsarea pentru tot restul. Am auzit atât de multe drame, atât de multe variante de suferință, încât nicio carte nu mă mai impresionează. Și nu e neapărat vorba de cantitate, de numărul-în-sine. E suficient să existe o singură astfel de dramă mocnind neștiută între patru pereți opaci, ca nimic din tot toate trivialitățile cu care ne umplem prostește timpul să nu mai aibă nicio importanță.
Dar nici poveștile pacienților mei nu mă mai interesează cu entuziasmul de la începuturile mele de psihiatru, ci cu urgența cu care te interesează o rană deschisă în flanc.
Nu e seară în care să nu mă gândesc cât de scurtă și nesemnificativă e viața mea, cât de puține reușesc să fac. Mă simt de parcă aș fi unul din oamenii ăia pe care vechiul meu prieten Apollinaire (nici de el nu-mi mai pasă) îi disprețuia, care aveau ochii ca niște focuri prost stinse. Și scriu aici pentru că știu că nu mă citește nimeni. Și scriu aici pentru că poate totuși mă citește cineva.
(Notă: am scris textul ăsta mai demult, dar mi-a fost cam nu știu cum să îl public. O fac acușica.)
Nici mie nu-mi mai pasă de multe din lucrurile enumerate mai sus dar încă imi mai pasă de familie, și de prieteni, și de blogul ăsta pe care îl citesc cu plăcere. Mulțumesc!
Multumesc frumos 🙂
M-a întristat postarea aceasta. Nu știu. Poate așa sunt unii. Mi-a adus aminte de o contradicție între Freud și Frankl. Primul spunea că este o problemă atunci când omul se întreabă asupra sensului său în viață, celălalt spunea că de abia atunci începe să trăiască cu adevărat. Sau poate nu despre viață este vorba, ci despre moarte! Poate chiar vi-e frică de doamna cu coasă:))) Serios, Yalom spunea că un psihiatru care vede zilnic suferința trebuie să își clarifice această poveste. El mergea constant la psiholog și era și într-un grup de psihiatri. V-aș bate la cap să citiți Memoriile unui psihiatru, dar you don’t care.
N.B. Nu am folosit referințe culturale pt a face pe deșteapta, ci pt că este prea tristă postarea pt a o lăsa să treacă. Keep walking!
Pai le-am citit, ba chiar am participat la lansarea traducerii românești. Dar am fost un pic dezamăgit de lectura asta, dacă nu e o prea mare aroganță să zic asta. Spre deosebire de memoriile lui O.Sacks (o scriere mult mai crudă, mai sinceră și deci mai emoționantă), Yalom nu ne spune tot. Ceva lipsește. Strălucește tot acolo unde vorbește despre cazuri.
Nici mie nu imi pasa de foarte multe lucruri, mai nou imi pasa cu adevarat doar de copiii mei (nu petrec suficient timp cu ei) si uneori de muzica pe care inca o ascult cu placere. Ce-i drept, doar uneori, in anumite zile.
Mulțumesc pentru răspuns! Ce chestie! Și mie mi-a plăcut mai mult Sacks, dar mi-a fost milă de Yalom: a vrut să arate ce oameni a cunoscut, ce cultură a avut pentru a rămâne un reper, cred. Mi-a părut rău că l-a portretizat ușor negativ pe Frankl, pentru mine omul acela e tare fain.
La un moment dat, m-am contrazis rău de tot cu un tip (fain de altfel), Mario Barangea, pe tema culturii: el zicea că unii oameni au nevoie de cultură, și ea e acolo, și își va cere dreptul orice ar spune omu’, eu spuneam că , de fapt, nevoia de cultură ascunde nevoia de admirație, o formă de a avea putere, o simplă alegere. El nu și nu! Dacă ai nevoie de cărți, nu mai ai scăpare: vei citi și vei scrie )))
Yalom l-a portretizat ușor negativ pe Frankl, eu îl portretizez ușor negativ pe Yalom acuma, dar din fericire Yalom nu va ști și nu îi va păsa niciodată, uite, nepăsarea e un lucru bun uneori.
hm, și zici că nu e depresie? poate o fi un început de bătrânețe. orice-ar fi, am mare nevoie să îi dau un nume.
“Vax Albina Crema Puca”.