Aseară, Ana, cea mare, mi-a lipit niște post-it-uri la căpătâiul patului. Mi-a zis să le citesc doar când mă culc. Am înainte de culcare că pe ele era scrisă, cu majusculele vesele și nesigure tipice vârstei, rugăciunea cu înger-îngerașul meu.
Seara de obicei, după ce toți au adormit, e momentul în care îmi dau frâu liber marilor angoase, ale memento-mori-urilor, ale bilanțurilor care au mereu ca rezultat cifre negative, ale puseului acut de sindrom al impostorului.
Dar uneori, rareori, în loc de asta simt așa un ghem cald în adâncul meu, ca și când chiar aș avea, și la vârsta mea, un îngeraș care îmi poartă de grijă deși am adunat atâtea greșeli, deși pruncul înmiresmat care am fost, cică, cândva, a explodat într-un adult plin de praf și jeg de pe drum, cu tranșee adânci pe frunte și văi negre sub ochi, cu miros de maimuță și de ulei de lanț de bicicletă.
Și dacă o fi, cum o fi? O fi dublura cu care m-am întâlnit chiar aici? Sau poate seamănă de fapt cu copiii mei, sau poate chiar sunt copiii mei, scriind rugăciuni pe post-it-uri, cu litere uriașe și stângace, deasupra capului meu prea plin, prea greu, prea foșnitor.
