După cum poate unii dintre cititorii mai vechi poate ştiu, sunt victima unui monumental writer’s block. Nu mai ştiu de când durează, sigur de mai mult de zece ani. E ca o prezenţă masivă şi întunecată, de neocolit. Sau o absenţă. Ca şi cum e o uşă mare, zăvorâtă cu multe lacăte, şi nici măcar nu ştiu dacă e adevărată şi chiar duce undeva, sau e doar pictată pe zid, en trompe-l’oeil. De obicei, stau cu spatele şi nu vreau să ştiu nimic despre ea, dar tot la ea mă gândesc. Doar despre uşa asta scriu. Toate cele câteva sute de textuleţe scurte şi neinspirate, răspândite pe aici, pe blogul celălalt, în Viaţa Medicală sau pe unde au mai nimerit, sunt doar despre asta sau despre tăcere.
Am primit de la cineva un carnet cu coperţi portocalii de piele. Am scris doar pe prima pagină şi doar trei cuvinte, către mine însumi: “vorbeşte mai puţin”. N-am mai scris “taci”, că e clar că nu sunt în stare, dar măcar să vorbesc mai puţin. Nu-mi iese. Vorbesc în continuare mult, dar despre acelaşi lucru.
Apoi, din când în când, dar tot mai rar, încerc să deschid uşa. Parcă mă aşez în faţa unui bolovan uriaş. Doar să-l privesc şi sunt descurajat. Dar încerc. Scriu, un paragraf, două, cel mai mult am scris vreo trei pagini. Apoi mi se termină puterea, mă uit, recitesc, şi e doar gunoi bun de aruncat la coş. În cel mai bun caz iese un sfârâiac postabil pe blog, o râmă cu o oarecare autonomie şi durată de viaţă de două-trei zile. Dar uşa rămâne zăvorâtă şi nici măcar pe gaura cheii nu m-am uitat.
Writer’s block. Nu mi-e teamă de el. Pentru scriitorii adevăraţi, el e un coşmar, o angoasă. Poate va veni, poate nu. Dar în cazul meu, a fost cu mine de la bun început. Nu te temi de ceva ce e cu tine mereu, te obişnuieşti, trăieşti cu el, e crucea ta, ca o maladie cronică ce nu e o condamnare la moarte, dar nici nu are leac. Poate de asta m-am făcut medic, ca măcar să simt că lupt cumva cu ea, dacă nu pe frontul meu, pe al altora.
Deşi parcă nu era chiar aşa “pe vremuri”. Era mai uşor pe atunci. Era, în orice caz, atât de uşor să deschid o carte de poezie şi să mă entuziasmez. Ce nevoie aveam să scriu, dacă scriau alţii atât de bine în locul meu, dacă îmi lua sufletul foc atât de uşor de la scânteile din jur?
Cele de mai sus sună de parcă m-am dat bătut. Vreau să vă spun că nu m-am dat bătut. Îmi face bine să scriu aici, unui public imaginar, despre durerile mele, îmi place să cred că aici nu necăjesc pe nimeni cu ele. Dar nu m-am dat bătut. Fac mii de planuri de atac. O să le fac până la adânci bătrâneţi, dacă le apuc. Voi fi un moş caraghios, plănuitor, din cei de care necunoscuţii râd iar nepoţii plâng, tocmai fiindcă nu se dă bătut în ciuda tuturor evidenţelor care arată că a pierdut, că e prea târziu.
Nu e prea târziu. Nici devreme nu e.
There is no time.
Make plans.
De ce e atât de important sa scrii altfel decât deja o faci?
Sau, ce e atât de pretios în a scrie altfel… asa cum îți imaginezi tu?
Pentru că acum scriu dezorganizat și după ce capriciu mă mai bântuie, și mereu, mereu, printre picături: scrisul e ultimul pe lista de priorități, undeva sub reaprovizionarea cu alune. Pentru că aproape tot ce scriu se pierde, și poate că chiar merită să se piardă. Pentru că sunt bărbat și bărbații au adesea ambiția (în imensa majoritate a cazurilor, nejustificată) să lase ceva în urmă, să construiască ceva. Edificiul construit de mine până acum e o colibă de balegă cu găuri prin acoperiș. E ceva, ține un oarecare adăpost, dar nu s-o putea mai bine? Trebuie măcar să încerc să aflu.
Am înțeles… (cred). Ca și cum ce ar fi (în) scris, ar rămâne, ar depăși efemerul. Ca și cum abia asa ar conta și după ce nu mai faci, după ce nu mai ești. Asa ceva spui? O materie care transcende materia… Și ca și cum e nevoie sa scrii cu seriozitate, disciplinat, sa ii dovedesti scrisului ca îl iei în serios, ca să rămână… Ca sa îl poți lăsa în urma ta.
Poate am prins puțin din ce descrii.
Te întrebam pentru ca pentru mine e străina tanjirea ca scrisul sa depășească efemerul. Mi se pare ca am sperat și eu asta, nu mai știu…chiar nu mai știu. Și eu scriu dezordonat, ca o ultima ultima activitate (la coada listei), mult mai rar și mai puțin calitativ decât simt chemarea. Dar asta nu ma necăjește, și de fapt sunt sigura ca asa cere viata (mea) de la mine acum, și ca face parte din procesul de a trai. Mi e dor sa scriu pentru ca, atunci când scriu (cu seriozitate), ma simt eu veșnică. Dar nu am gândit niciodată pana acum ca as putea rămâne veșnică prin scris… (Și nici nu cred asta). Tatal meu a fost scriitor, am cărțile lui prin casa. Are și poezii dedicate mie. Dar nu îl simt pe el când le citesc. Iar când a murit, am înțeles ca acele cărți nu îl prelungesc și nu mi-l oferă în niciun chip… Cu cât m am agățat de ele, cu atât am înțeles ca nu… În esență, a scris degeaba – în ceea ce ma privește pe mine, fiica lui.
Și de atunci, scrisul este pentru mine doar vindecător, doar o cale de a ma înveșnici și de a transcende – eu, cea din prezent, eu ca subiect. După ce ma opresc din scris, după ce “se închide portalul” , scrisul și-a făcut treaba. Nu ma aștept sa aibă un alt sens, mai departe… E suficient.
Și totuși cred în contunuare ca înțeleg ce spui.
Si de fapt, dacă tata ar fi scris acele poezii cu mine, lângă mine, sau doar pentru mine – dar o “mine” cu care înainte făcuse clătite / ieșise cu bicicleta / mirosise flori / jucase fotbal sau orice altceva, dacă tata ar fi trăit viata cu mine, atunci scrisul lui pentru mine – sau nici măcar, ci pur și simplu scrisul lui, mi l-ar fi înveșnicit în suflet, după ce el a trecut în veșnicia aia de departe. Dar tata a fost prea puțin viabil fizic, de aia a și murit. Asa ca nu a putut sa trăiască viata cu mine. Am putine experiente cu tata, prea puține, și atunci scrisul lui… Rămâne… Scrisul lui, dar nu mi-l poarta pe el. El e departe ca și veșnicia, desi scrisul lui e aproape fizic.
Experientele cu celalalt ni-l invesnicesc pe celalalt, nu-i asa? Și atunci, dacă el a și scris, scrisul acesta rămâne cu adevărat în urma lui, rămâne o urma a lui pentru noi – cei care am avut experiente cu el. Ni-l reinsufleteste, ni-l aduce aproape… Ni-l păstrează viu.
Sunt sigura ca experienta multor oameni cu tine este, macar prin natura profesiei tale, semnificativa pentru ei – și atunci da, scrisul tău le va reactualiza întâlnirea cu tine… Atunci, cum sa nu conteze… Cum sa nu vrei sa scrii, sa lași ceva, sa ramai… Căci ai cu ce sa le ramai altora. Ai ce invesnici. Mai trebuie doar sa (te) pui în scris.
Și de fapt deja ai făcut asta in cărticica răsărita din poveștile pentru fetele tale, pe care poate nu ai scris o cu seriozitate, dar a scris o dragostea ta, și dragostea e în fapt o experienta – și e și serioasa și veșnică.
Multumesc!
Poate o sa îmi doresc și eu sa scriu după ce trăiesc suficient cu și pentru alții, hm