De ce iubim

Acum foarte multă vreme, înainte să împânzesc interneții cu textele mele mediocre, diluând astfel până la derizoriul homeopatic bruma de observații pe care amărâta mea de conștiință a fost în stare să le facă asupra lumii și sinelui, am scris pe un colț de imaginariu un tratat de teorie și practică a iubirii. Din cele șaptezeci și opt de volume, am extras esențialul și l-am postat pe aici, prin câteva însemnări din Mahala, circa 2007.

Apoi nu m-am mai gândit la asta. M-am mulțumit să iubesc pur și simplu, fără să analizez nimic. La urma urmelor, oamenii vorbesc cel puțin o limbă fără să aibă habar de lingvistică, etimolgie sau Ferdinand de Saussure. Ah, de-ar fi omul măcar precum râma arăturilor, să trăiască pur și simplu, fără să se tot depărteze de propria lui viață ca un pictor prezbit. Sau dacă ar avea omul, în prezbitismul lui genetic, măcar un dram de înțelepciune autentică, în loc de iluziile și ideile de-a gata cu care ne ghiftuim sarmaua!

Recent însă, cineva a întrebat, pe altundeva, de ce iubim. A întrebat pe Facebook, acolo unde oamenii și babuinii de-o potrivă răcnesc în gol, și cea mai subtilă dintre dileme se amestecă pănă la neosebire cu răgetul dezarticulat. Nu cum erau blogurile noastre pe vremuri, cafenele decadente în care membrii drojdiei filosofice își spărgeau în cap castroane de cristal. Dar întrebarea e întrebare și gândul e gând, nu-l poți stăvili, poți doar să îl însemni cu fierul roșu, uite, e al meu, nu sunt nebun, chiar dacă de fapt nu e al tău și l-au mai gândit câteva milioane de urangutani înainte de tine. Și e o întrebare tare bună. Și m-am gândit la vechiul meu tratat, acum colbuit și ros de veverițe în debaraua imaginariului, și l-am deschis din nou. Și praful din el mirosea dulce, a iasomie putredă, de mi-a adăstat în gât și mi-a produs o tuse a sufletului.

Și tot nu știu de ce iubim. Dar e clar că iubim, chiar și cei mai palizi și șontâcăinzi dintre noi, nu ca sfinții, nu ca bunicii, dar iubim orișicum, și când mâncăm, și când dormim, și când ucidem ceasurile cu Netflixul. Umplem spațiul interplanetar cu unda slabă, dar constantă, a iubirii noastre, ca radiația universală fundamentală. Răspunsul la „de ce iubim” trebuie să fie unul cosmologic, astrofizic, ceva cu Big-Bangul și constanta lui Planck, ceva cu acceleratoarele de particule, gluoni, leptoni și bazaconi. Poate cei de la CERN să găsească răspunsul într-o zi, și să unifice teoria câmpurilor de narcise cu cea a țipătului de copil, a nedreptății lumii, a pumnului ce se ridică neputincios, a vălului ce se rupe, a ochilor limpezi, a celor tulburi de cataracta bătrâneții, a mărțișorului, a insomniilor și toate celelalte teorii.

Ceea ce-mi aduce aminte că i-ar n-am avut timp să cumpăr mărțișoare. Sunt un nesimțit și anul acesta.

About The Author

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.