Cică după ce a scris Marginea Apelor, maestrul Guanzhong Luo a dat naştere a trei generaţii de copii muţi. Doamna Murasaki de-abia terminase Genji Monogatari, când a fost aruncată în Iad. Aceasta le-a fost pedeapsa, fără îndoială pentru cât de molipsitoare le-au fost operele.
Am găsit rândurile astea în prefaţa unei cărţulii, erau semnate Zenshi Kijin, un pseudonim al lui Ueda Akinari. Autorul explică în continuare că el însuşi nu riscă nimic, pentru că poveştile lui, scrise în al cincilea an al epocii Meiwa, pe când ploaia se termina şi luna părea tulbure pe cer, nu vor fi niciodată crezute.
Ce părere aveţi? Este veridicitatea unei scrieri o crimă atroce? Suntem condamnaţi să ne ascundem veşnic după mii de măşti ca să putem spune ceva?
Da. Groh.
Oac. De fapt, am mai vorbit de multe ori despre subiect, doar că tocmai am găsit rândurile lui Akinari şi aşa de tare m-au entuziasmat că trebuia să le spun.
gagaga “povestea asta a fost candva reala, dar m-am apucat io s-a redau aici si si-a pierdut orice urma de credibilitate. imi pare rau” (gavagai M’bo)
Nu ” molipsitoare”, ci ” convingatoare” trebuie sa fie cuvantul. Nu stiu textul original, dar probabil ca e vorba de o greseala similara cu cea din traducerea cartii ” de pus sau tinut la capatai” a doamnei Shonagon.Traducerea ” de capatai” schimba sensul din ” de citit cand avem ragaz si suntem relaxati” in ” de prima importanta”.
Kijin nu vorbeste de masti, ci de pacatul de a sfida creatorul, incercand sa faci si tu pe creatorul, si, inca, sa o faci cu succes, adica intr-un mod credibil. Creatia umana e nu numai ” la mana a doua”( sau a 3-a, a-4-, etc, depinde ce antropogonie impartasesti), fiind o iluzie de realitate creata cu vorbe, culori, forme, dar e si toxica, pentru ca il face pe cel care crede in poveste, ia iluzia de buna, sa evadeze din viata adevarata pentru un vis desart. Si atunci,falsul creator, adica omul,mineaza si deturneaza scopul creatiei originare. Orice astfel de evadare e un timp irosit din viata reala. De aceea, Murasaki e aruncata in iad, pentru ca l-a creat pe Genji cu toata lumea lui, si cititorii au crezut-o, dar doamna Shonagon e mai putin vinovata. Ea doar descrie ce simte si gandeste. Asta pare sa fie ce ni se permite. Sa descriem ca martori sau actori lumea reala, dar sa nu indraznim sa cream, pentru ca ce ne iese din maini e nu numai un fals, ci si un pacat fata de realitatea care ne e data ca sa o descoperim in toata minunea ei intr-o viata aici. Cam asta e filosofia, nu cea a mastilor. Mastile sunt doar un procedeu, un joc, admisibil daca scopul lui e cunoasterea esentei, nu re-crearea ei.
Diligentreader, mare dreptate ai. Scuze, dar altă replică mai deşteaptă n-am găsit.
Gavagai, ce mai face Moş Crăciun?
Scuze, dar nu am vrut sa am dreptate.M-a luat valu. Asa imi trebuie.
asta mi-a adus aminte de ‘my name is red’ si mi l-am imaginat pentru un moment pe sultanul Ahmet I coborand in piaza palatului la miezul noptii si ordonand ienicerilor sa faca farame ceasul primit cadou de la regina Angliei. Dupa ce a cumpanit luni de zile intre respectul datorat unui aliat si groaza ce o simtea fata de statuile decorative ce imitau in asa detaliu creatia divina incat apareau insufletite, sarmanul sultan nu a mai rezistat si intr-o noapte a decis sa puna sfarsit impietatii…
PS: cotcodac (ant-spam)
Hei, DT, i didn’t mean no disrespect, sper că nu te-ai supărat. Chiar cred că am dreptate. Sunt de acord cu tine, doar că nu aş fi putut să o zic aşa de bine şi complet.
Macmac
“Chiar cred ca am dreptate’. Ah, actele astea ratate. Gavagai, ce mai face Mos Craciun?
auzi, crezi ca e o farama de cautare de misticism in neacceptarea realitatii fade, asa cum e? sau poate ca tot ce facem este sa cautam confort psihic.
sau poate ca odata ce te desprinzi din dileme, ajungi sa imbratisezi aspiratia spre sus, s-o aprofundezi, s-o traiesti; sa ti-o asumi si aia e.
do i make (any) sense?
(cacofonie de sunete groaznice, de nedescris si de netranscris, ragete, mugete, behaieli, croncanituri, ziua de apoi)
Mda, tre sa ne ascundem. Altfel apare sigur unu si zice nu-l ascultati ma pe asta ca io il stiu de cand era mic si manca prune de pe jos.
suntem condamnati sa ne ascudem, ca altfel se supara oamenii adevarati pe noi. cand ei exista.
Da, simina, dar şi când spunem poveşti?? Tocmai asta era cu poveştile, că puteam să spunem cele mai crunte lucruri şi nimeni nu se supăra pe noi, că de asta sunt poveşti, să sublimăm.