Fiecare dintre pescăruşi (erau câteva zeci) dădea roate mari apei nemişcate, de care se apropiau extrem de mult, dar fără să o atingă. Aflându-ne la apusul soarelui, cu o incidenţă a luminii sub unghiul limită, apa reflecta simetric cerul şi pescăruşii. În acest fel, ne aflam chiar pe planul central al infinitului. De asta probabil lumina soarelui ni se pare atât de blândă la amiază, pentru că, datorită fenomenului de reflexie totală, ce se află în noi este complet ascuns privirii, şi reflectăm întreaga lume dimprejur. Pe noi înşine nu ne mai putem vedea decât tot aşa, reflectaţi în cineva de lângă noi, şi ceea ce vedem este de fapt reflexia reflexiei lumii, în timp ce lumea întreagă e doar o altă reflexie, şi suntem toţi numai soare, iar soarele e cât se poate de singur. În noi, nu există lumină, ci doar cotloane în care trăiesc artropode cu metabolism anaerob, şi care se bucură şi ele de apus, pentru că atunci soarele nu se refractă prin piele şi în cotloane e complet întuneric şi o viaţă tainică şi fără respiraţie începe să se bucure de ea însăşi, înăuntrul nostru, fără ca măcar noi să avem habar. Şi toate astea doar la apus.
Şi apoi felinarele se aprind unul câte unul, şi ţânţarii, fericiţi şi ei, îşi zdrobesc capetele de ele.
La Bucuresti au aparut deja tintarii?
Oh scuze, in Herastrau e intotdeauna vara, uitasem…
Si uite asa se face ca neoanele din felinare bete sau doar indiferente navalesc prin cotloanele cele tainice, iar tantarii se dau cu capul de anaerobe, si ele se imprastie prin colturi rosiatice, baltite de apusuri.
Ca soarele, da, ca soarele… Apusurile de luna sunt refractie?
Cred din ce in ce mai raspicat cum ca trebuie sa-mi iau lumea-n cap!!! L-as intreba pe domnul coleg al lui Pinocchio, cel ingaduitor cu depresiile, ce si cum, dar ia-l de unde nu-i…
Soarele… si mahalaua mortii… inceputuri de injuraturi?
Madelin, la înjurături mă gândeam şi io, da n-am vrut să mă dau de gol 🙂
Cum, Madelin, eu sunt aici, intreaba-ma ce vrei.
Pinocchio, pai ziceai ca a disparut colegul acela asa, pur si simplu… Ti-o zis secretul inainte?
Deci avem o Madelin care vrea sa-si ia campii, sa o arda aiurea pe coclauri… (hihi, ce decadent suna).
Cum procedam?
Disparutul a fost simplu, el venea la birou dupa un orar propriu, iar intr-o buna zi nu a mai venit. O vreme nu s-a mirat nimeni, dar pe urma seful a trebuit sa alerge dupa el ca sa recupereze macar datele proiectului la care lucra… si am avut atunci un sef tare dragut, care s-a multumit sa isi puna secretara sa il caute la telefon pina cind il gaseste (citeva luni de zile, adica), desi putea sa mai aplice si alte metode. Asta a fost mai complicat.
Secretul (pe care nu mi l-a spus, dar cred ca nu il stia nici el) ar fi fost ceva ca in La Tiganci, dar pe dos: Sa-si ia campii, pentru el sa treaca luni si ani de zile in care sa tot cutreiere asa, peste campii, dealuri si munti ca tinarul Pasaroiu, fiul Distinctiei, intr-o buna zi sa se reintoarca la birou si la proiect, iar pentru noi astialalti sa nu fi trecut decit o noapte sau un weekend.
Azi am citit in cartea de la Cotidianul urmatoarea fraza: “La cateva luni dupa ce am ajuns pe insula, mama s-a topit in ceata si nu s-a mai intors. Ne-a pregatit niste fulgi de ovaz dimineata si dupa aceea a plecat…”.
Io vreau ca si pentru astilalti sa treaca mai mult de o noapte sau un uichende, ca sa li se faca dor de mine. Iar proiectul sa se faca singur, nene, pana atunci, cacumine, si asa, vazand cum mi-a umblat mintea pe coclaure in ultimele 9 luni… Iete ce chestie, puteam sa nasc un copil pan’acu’, din mintea asta razna…