Aproape că nu l-am recunoscut de data asta. Îmi mâncam liniştit senviciul cu jambon crud când s-a aşezat lângă mine, reluând o conversaţie pe care o întrerupsesem acum cinci ani. Era schimbat: deşi rămăşiţe din călătorul fioros persistau în trăsături şi gesturi, era acum un gentleman respectat, aproape sedentar. Îi văzusem a patra carte în librării, dar nici de data asta nu mă obosisem să o citesc, deşi îi admirasem coperţile negre şi argintii.
– Ei bine, mi-a zis, nu mai eşti în acelaşi loc, dar nici prea departe n-ai ajuns.
Schimbul de replici a fost chinuitor şi plicticos, nu o să-l redau aici. S-a ridicat în cele din urmă şi a plecat, zdrăngănindu-şi mărunţişul în buzunar. Am încercat să nu mă gândesc la tinereţea noastră şi la visele noastre reciproce. Sper să nu-l mai văd niciodată, dar e o speranţă vană.
Filmele americane ne învaţă să ne urmăm visul pe care îl aveam când eram copii. Dar visul ăsta nu rămâne la fel, aşa cum suntem uneori păcăliţi să credem, pentru că şi în lumea ideilor totul curge.
Doaaaamne, Vlad, nu mai asculta si tu de toti vizitatorii! Nimeni nu are dreptul sa te tulbure. Nici macar tu, daca e sa intrec unpic masura, na.
Eva, aşa sunt eu, tulbure ca o Weissbier.
@ Vlad:
Aha, acum ştim cum trebuie să procedăm: când simţim că te-ai cam golit de conţinut, trebuie să te agităm bine!