Thalassemie

M-am intors la Marsilia, după 7 ani. Am stat o singură zi întreagă, și chiar și pentru asta a trebuit să apuc de zăbrelele timpului meu măsurat și să trag de ele până s-au strâmbat suficient cât să încapă. Dar am reușit. La Marsilia, soarele e orbitor. În prima oră, nici nu poți privi înainte, îți ții privirea plecată și smerită și ochii cât mai mijiiți, dar după aia te obișnuiești cu lumina, pupilele capătă o culoare mov ca lavanda și aurie ca ambra și sângele începe să-ți cânte zgomots în ritm de manele, doar limba nu o înțelegi, sunt manele într-o limbă străină și vie, deși antică. Și te prelingi la vale, prin mizeria puturoasă a străzilor, către portul vechi, care le primește pe toate, și noroiul, și lavanda, și lăturile, și sărăcia, și untdelemnul, și heroina, și gloanțele și lamele de cuțit, și propriile tale păcate, se varsă toate în Mediterana, și ea le primește generoasă și nu-și schimbă culoarea niciumpic.

Thalassemia minor este o modificare genetică care s-a născut pe malul Mediteranei, ca o adaptare împotriva malariei. Celulele mele roșii sunt mult prea mici ca Plasmodium falciparum să se poată cuibări în ele, cum îi place lui. Sunt mici și mor repede, și altele le iau locul. Uneori, fac anemii și sunt obosit, dar alminteri nu îmi strică viața, și în plus știu că sângele meu e mediteranean, chiar dacă nu știu când a venit aici, poate în neolitic. Mi-e milă de oasele lui, ascunse sub stratul infinit de loess al Bărăganului, atât de departe de casă.

Poate venea chiar din Marsilia, de asta mă simt așa de bine acolo. Dar nu neapărat, se zice că d’où que l’on soit à Marseille on est chez soi, sau mă rog așa zice Jean-Claude Izzo.

Ca de obicei, când nu ai timp, te salvează bicicleta. De câte ori nu m-a salvat până acum. M-am urcat pe o închiriată zdrăngănitoare și am bătut fiecare stradă, pe Cornișă, pe dealul abrupt al bisericii Notre-Dame de la Garde, de unde se vede întreaga lume ca în palmă, am țopăit pe treptele cartierului Coșului, am ieșit din oraș pe șosele înguste printre golfurile albe și pline de flori numite Calanques, am străbătut păduri de copaci cu frunze lucioase și care nu știu cum se cheamă dar miros greu ca somnul de la 3 noaptea, m-am întors în oraș,  m-am amestecat cu traficul nervos, am făcut la stânga unde trebuia să fac la dreapta și m-am rătăcit prin cartiere fără niciun nume și de unde adesea nu mai ieși, dar uite că am ieșit, eu, cel care a ieșit și din Ferentari, căci ce e Marsilia dacă nu un Ferentari explodat ca o boabă de pop-corn care a stat prea mult în soare, pe plajă, am ieșit, și ca să sărbătoresc m-am îmbătat cu o carafă de lavandă.

Dar poate era mai bine să nu ies. Căci acum m-am întors, după ce m-a procesat TGV-ul low cost, apoi aeroportul și avionul low-cost, și m-a scuipat pe partea celaltă autobuzul 783, direct pe lespedea mahalalei mele defuncte, în orașul ăsta mic și trist, cu oameni surzi și amnezici, pentru că nimeni nu ascultă și nimeni nu ține minte, nici măcar eu, care, oricât mi-aș ciuli urechile, tot nu îl aud pe strămoșul meu mediteraneean, nu bat mai departe de străstrăbunicul din strada Țepeș Vodă, și și pe el în aud atât de stins. Dar da, episcopule Berkley, sângele meu cântă, chiar dacă nu e nimeni să îl audă.

PS:

“Plage du Prophète à Marseille
Ils se sont arrêtés.

D’abord la fille aux yeux gris verts
Des mers du Nord
Et au sourire mûri sur les berges du Nil
L’ami ensuite
Le poète des Hauts Pays
Attentif aux murmures des passeurs
Sur les sentiers arides des exils
Le plus âgé enfin
Homme aux semelles de vent
Tantôt Afghan, tantôt Mongol
Porté par des mondes d’hier entrevus

Plage du Prophète
Ils ont porté leurs pas
Vers le soleil couchant

Une vague est venue lécher leurs pieds
Bénédiction du Prophète
Prophète anonyme
De ceux qui croient
Aux vérités de la beauté

Plage du Prophète
Du Prophète”
(Jean Claude Izzo, La Plage du Prophète, scrisă chiar înainte să moară, în 2000)