Acum că mi-am schimbat locul de muncă, trebuie să iau tramvaiul în direcţia opusă. Din păcate, stau mult prea departe ca să mai pot merge pe jos tot drumul. Tramvaiele din direcţia opusă nu sunt precum cele din direcţia normală. Sunt mult mai aglomerate. Nu ai decât două soluţii. Prima, te urci în primul tramvai. Pentru asta, trebuie în prealabil să te retragi undeva, în străfundurile fiinţei tale, atât de departe încât intri într-un fel de moarte clinică, sau stare vegetativă. Apoi, trupul tău se poate contopi cu trupurile celorlalţi cetăţeni care muncesc, ca într-o groapă comună temporară, în timp ce conştiinţa vagabondează într-un vis imprecis de nou-născut, până la staţia la care trebuie să te dai jos. Ştiţi despre ce vorbesc, voi, cei care nu aveţi maşină şi care locuiţi la periferie.
A doua soluţie ne este furnizată de o aluzie voalată din sutra Dhammacakkappavattana, 56.11. Este vorba de tramvaiul de mijloc, sau madhyamā trampratipad. Pe scurt, principiul este următorul. Nu te urci în primul tramvai care vine. Poate nici în al doilea. Aştepţi cu răbdare. Tramvaiele vin la intervale aproximativ egale, dar, la un moment dat, între două tramvaie supraaglomerate, apare un tramvai în plus. Acesta va fi mult mai gol, pentru că mulţimea a fost înghiţită de tramvaiul precedent, şi nici nu a apucat să se formeze o nouă mulţime, care să fie înghiţită de următorul. Acesta este tramvaiul de mijloc. Întrucât este vorba despre o cale tainică, nici pasagerii nu vor fi obişnuita masă de carne susţinută artificial în veaţă. Nici tu, călătorule, nu va trebui să fugi în reveriile senile, să pierzi clipe preţioase din viaţa ta şi aşa plină de rutine şi repetiţii ale unor mesaje fără sens.
Spre exemplu, ieri, în tramvaiul de mijloc era un vânzător de covrigi, cu tot cu lada lui de covrigi. Cum miroase raiul? A covrigi proaspeţi. Alături erau două fete vesele, vorbeau ruseşte şi râdeau aproape la fiecare propoziţie. Pe drum, a ieşit soarele şi, printr-un geam deschis, au început să se audă ciripiturile vrăbiilor. Era acolo, desigur, şi vânzătorul de ziare telepat, acordeonistul şi o sumă de alţi kami binevoitori.
M-aş fi crezut în tramvaiul care merge în direcţia normală.
Mie imi place primul tramvai.
Simt ca traiesc periculos, ca exista provocari reale in viata mea, ca pot sa imi (re)descopar instinctele atavice. E ca un dus rece de realitate in timpul caruia crimpeie de frumos si suav (ca cele intilnite in tramvaiele ce merg in directia normala) ma incalzesc mai puternic decit o baie fierbinte.
Cred ca trebuie sa completam cu cantecul “Du-m’acasa mai tramvai”, pe care il cant eu din cind in cind si in metroul münchenez.
Si da, aici dupa colt, la metrou e un chiosc cu covrigi, unde poti uneori, daca ajungi la momentul oportun, sa-i cumperi chiar calzi. Dar nu miros niciodata cum miros covrigii calzi din Romania.
Pfuiii, deloc nu-mi place treaba asta cu ingramaditul in tramvai sau autobuz. De cele mai multe ori am lasat usile sa se inchida fara sa mai incerc a ma urca, ce zambet rautacios si satisfacut aveau aceia care abia se tineau sa nu pice de pe scari!!!
“Cei care au nevoie să fie îmbrăţişaţi preferă tramvaiele (34)aglomerate. ” e concluzia la care am ajuns cu încă cineva în primul an facultativ.
In “Margica albastra” (de Maria Kruger), fetita Karolcia strange margeluta magica in palma si-si pune o dorinta pentru mama ei, care astepta autobusul in aglomeratia din statie: sa apara un autobus gol-golut si mama sa urce prima si sa ocupe cel mai bun loc :). “asta e nimica, sa vedeti restul cartii” 🙂
dor de bucuresti ofofof
La mine in cartier se intersecteaza doua traditii. Daca iei tramvaiul hinayana (20) esti mereu la lejer si poti asculta muzica de mahala autentica, de la un tigan cu tambal portabil: “pa soseaua din Chitilaaa” – de ti se rupe sufletul. Alte delicii, conversatia dintre doi dependenti de metadona, care se certau folosind un limbaj elevat, in drum spre dealerul lor. Daca iei tramvaiul mahayana in schimb (41), devii repede o masa de carne tocata in drum spre sarmalele cotidiene si iti promiti cu cea mai mare seriozitate ca te muti din Bucuresti de cum cobori din vehicul.
in ceea ce priveste starea vegetativa si reveriile, pe mine ma apuca mereu in metrou intre gara de nord si victoriei, mai precis am intotdeauna un moment in care sunt convinsa ca victoriei a trecut si io am uitat sa cobor.
tramvaiul e bun! el ma urmareste de mic, de pe vremea cand scaunele lui aveau stinghii de lemn. tot pe atunci, in tramvaie exsitau taxatori cu care puteai sa legi de-o conversatie bucuresteneasca.
acum, a luat-o si fie/mea pe urmele mele – adica, se duce cu tramvaiul la gradinita.
un tramvai poate sa intre intr-o asana?
demult ,demult , tramvaiul avea doua vagoane..la cel din spate biletul erea mai eftin..douajcinci de bani (2 monezi de 5 bani rosii de cupru si una de 10 de alama ) …si taxatoarea spunea “avansati inainte”…vara vagonul din spate nu avea geam pe partea stinga in fata(geamurile erau foarte mari ca tineau cit trei locuri)…si aveau ca far un bec mare in fata deasupra … le mai intilneai mai incoace la Iasi ..si chiar acum la Galati… spre kombinat… pe apeduct…luntre mecanice pe styx…
Sa vezi cum e cand iau seara 323 de la Sura Mare. Cati cartofi de la Primavara City Mall imi iau in cap pana la Toporasi… Asta daca am noroc. Ca acum, de Sarbatori, nici nu vreau sa ma gandesc ce urmeaza.
Ei, norocosule, la tine vine tramvaiul de mijloc. Sa am eu atatia bani de cate ori nu l-am asteptat (tramvai sau autobuz, nu conteaza), satula sa ma storcesc laolalta cu jdemii de calatori nervosi, si am cantat, precum Eminescu, adesea dardaind in zloata sau ger “dar nu vine, nu mai vine, in zadar suspin si sufar”