Peste câteva zile intru în al 5-lea şi ultimul an de rezidenţiat. (Notă: în afară de blog, am şi un serviciu, acela de rezident de psihiatrie). Până acum, şi mai ales în ultimii 3 ani şi jumătate, am evitat soigneusement participarea la viaţa de rezident, alta decât cea strict spitalicească. În timp ce mulţi colegi profită din plin de această studenţie prelungită, eu am redus socializarea la minimum. Din anul 1, din vremea când aveam încă un entuziasm faţă de ideea de a face parte din comunitatea medicală, nu am mai fost la congrese, nici la manifestări de vreun alt fel. Nu că n-am putut, nu am vrut. Nu le văd rostul (în ziua de azi, am toată informaţia de care am nevoie la îndemână) şi nu simt nicio pornire către ele. Un fel de exil voluntar. Asta cu siguranţă va arăta foarte urât pe CV. Nu scriu articole în reviste de specialitate: asta e şi mai grav şi va arăta şi mai rău pe CV, însă mi se pare că sunt mult prea departe de momentul în care poate voi avea ceva de spus care să intereseze restul comunităţii psihiatrice. Prea multe de învăţat, între timp. Încă administrez un grup de discuţii pentru rezidenţi, un grup mare şi activ, dar nu mai am intervenţii în el, decât foarte rar. Îmi dau seama că nimeni nu are ce face cu părerile mele, şi probabil pe bună dreptate.
În afară de cei câţiva prieteni adunaţi în rezidenţiat, nu mă simt apropiat de “breaslă”. Nu mă identific cu profesia: deşi în momentul în care sunt cu pacientul în faţa mea şi o practic efectiv, mă dedublez cum se întâmplă cu mulţi colegi de ai mei şi mă transform într-un psihiatru, în tot restul timpului vieţii mele nu mă gândesc la mine ca la unul. Cu toate astea, sunt unul, iar simpla detaşare mentală nu mă scuteşte de partea mea de responsabilitate faţă de ceea ce se întâmplă în jurul meu, sunt conştient de asta. Între timp, simt o repulsie sinceră faţă de însemnele stereotipe medicale (halat, stetoscop, etc) nu faţă de utilitatea lor, bineînţeles, ci faţă de semnificaţia lor simbolică.
O fi bine, o fi rău, nu ştiu. Trăiesc de mult timp cu un sentiment de nemulţumire în privinţa asta, uneori mai slab, alteori intens, dar mereu prezent. Simt că trebuie să schimb ceva. Nimic din cele scrise mai sus: tot nu o să mă duc la congrese şi simpozioane. Nici nu voi fi vreodată genul de “lider de opinie”, nu mă văd devenind un activist medical. Altceva, dar ce?
Andreea, din contră, sărumâna.
WE, te detest.
rofl
Vlad,
Da, sunt rezidenta pe psihiatrie.
Am si eu aceleasi intrebari ca si tine. Si mie mi-a incoltit in cap gandul plecarii dupa rezi. Nu stiu, totusi, ce-mi va aduce viitorul. Voi vedea. Macar acum nu resping vehement ideea plecarii, cum faceam acum vreo 2 ani.
Am inceput sa cred ca eu n-am structura necesara sistemului psihiatric roman pt a functiona in parametri normali, cum bine zice Lulu. Probabil de aceea am si pasivitatea cu care nu ma implic in socializarile la moda.
Dar nu e asa grav. Sunt convinsa ca se va gasi un sistem potrivit mie. Si tie. Trebuie doar sa ti-l fixezi si sa-l cauti. Sau, poate te va gasi el pe tine. Cine stie?
Un chirurgien peut plus gagner sa vie rien qu’avec l’appendicite (p. 76) 🙂
Elena, hai că acum mi-a picat fisa, noi am făcut o gardă împreună, mai demult, nu? Bine ai venit prin mahala.
Uite, putem să ne facem congresul nostru, al celor fără de congres. (Deşi cred că asta ne-ar băga într-un paradox russelian, unde merităm să fim 🙂 )
criticam eu pesimismul mai sus, dar orice geniu cu talentul lui,…nu, nu am de gand sa-l laud pe vlad, el stie singur cum este el, iar ce cred eu chiar nu conteaza, mai ales ca si eu sunt geniu 😛 (ntz, nici nu ma laud), si toti constientii care au o raza de geniu in ei, dar asta deja intra la offtopic si la discuii pe bune.
scrisul unei carti e o idee excelenta, dar, din pacate in Romania nu se prea citesc carti decat foarte bine promovate- avem nevoie de Oprah?! uite o diferenta intre noi si sua; americanii sunt disperati dupa tot felul de carti- uite cine am fost si cine am devenit, hai sa te invat secretul reusitei mele, etc., carti comerciale care exploateaza atat de mult psihicul uman incat ajungi la un moment dat sa auzi de noua epidemie mondiala- 1 din 4 locuitori ai planetei sufera de lipsa de motivatie. nici gand de o odihna interioara buna, odihna dobandita chiar si dupa citirea unei banale(?) piese shakespiriene.
dar si eu zic ca e o idee buna sa scrii, vlad. in primul rand, pt multumirea ta personala. dupa asta, nu se stie niciodata… 🙂
scuze ca am scris mult. cred ca ar trebui sa scriu si eu o carte…
domle, io am fost 2 zile la un curs de nlp la un moment dat. individul care tinea cursul, ze coach, era psihiatru gen. sau fusese.
Vlad, ma bucur ca nu ma detesti desi cateodata as face mai bine sa imi tin gura dar cand e vorba de prieteni nu prea imi vine. Saracul T, amicul nostru comun, a trait o esperienta cam neplacuta cu mine din punctul asta de vedere. Cat despre “datorii”, nu cred ca datorezi cuiva sa faci o incercare de genul asta. Singurul caruia i-o datorezi, poate, esti tu. Vorba elfului, nupe o perioada de relas vezi lucruile al naibii de limpede.
WE, o cunosti pe Vasilica? O detesta toata lumea. Cum nene sa te gandesti la opereta de Zimnicea cand auzi “detest”? E complet atipic, ce o fi in capul dumitale :-)?
imi place ce zice Lulu mai sus 🙂
tot femeia…
ma referam si mai sus, coincidenta, scuze Lulu 😛
e ceva in textura cuvantului, in modul in care fi pronuntat, care se preteaza numai la scene prafuite si actori de mana a doua, in cazul cel mai bun: “Ah, ce mi-ai facut! Te detest! Te voi detesta o viata! Viata mea este o drama!”
sorry, oi fi atipic, dar tot e lol pt. mine.
Vlad, merci de binete, dar eu ma strecor in mahala de ceva vreme deja. Marturisesc!
Nu cred ca am facut aceeasi garda. Eu sunt anul 4 si, cu plimbarile necesare, ne-am cam petrecut, cred, pe la garda. Dar inca nu-i tarziu.
Interesanta ideea congresului celor far’ de congrese. Si ar putea intra cine vrea, fara taxa, fara ecusoane, fara firme cu pixuri sau cadouri cersite, fara protocoale de primire sau plecare. Hmmm, cred c-am fi putini participanti.
se vede de la o posta ca nu esti femeie.. :))
cum deaq sa fim intrege la cap in conditii ca la zimnicea. lol.
WE, Lista e savuroasa si se continua: Ti-am dat tot ce am avut! M-am sacrificat pentru tine! Iar tu mi-ai distrus viata! *looool*
Vlad, apropo de socializare cu colegii si conferinte: Am facut o fapta eroica in acest sens, ca trebuie. Citeste aici:
http://pinocchiomuc.blogspot.com/2009/02/comingout-dupa-comingout-dupa-comingout.html
azi am invatat un cuvant nou:PERFIDIE
Cine te-a supărat, nene?
pai am aflat de niste confesiuni, nu pot spune aici, chiar daca as fi finally on-topic. dar am si cautat pana am aflat…
bon! i need to kill myself! now!
vladule, niciodata nu pleci “de tot”, adicătelea, e alegere personala cât de “de tot” pleci, şi cum defineşti detotul.
Doctor, you’ve gotta let me know/ Should I stay or should I go?
I ask for help, get nothing back/ It’s time for you to cut some slack
You say my data do not fit/ Should I stay or should I quit?
I’m simply howling at the moon/ Must get a proper contract soon
Lost out again on tenure track/ Left the lab no turning back
Industry has got the dough/ Should I stay or should I go?
*let the psycho […]
Sprite,
????
M-ai pierdut.
nu mi-am dat seama ca nu o sa-ti dai seama 🙂
fragmentul face parte din poezia a unui medic nehotarat in decizii, daca sa stea sau sa plece, daca sa se multumeasca exact cu ce are sau sa incerce ceva nou in meseria sa. exact ontopic cu exceptia ca medicul era med lab, nu psihiatru, am \”corectat\” dupa postare. daca nu stiai, eu fac gafele in mahala. doru doar lap-dance :))
m-ai inteles acum?
Vlad,
Tocmai l-am auzit la stiri pe ministru spunand ca este ingrijorat de numarul mare de medici care pleaca.
Cine stie, poate are de gand sa faca ceva in acest sens.
Andreea, după mine, ministrul actual e numai o imagine în spatele căreia nu se întrezăreşte vreo bună-credinţă coerentă.
(P.S.: Iartă-mă că n-am răspuns la mail până acu, am început dar am reformulat de cinci ori şi până la urmă a rămas în drafts).
Ok sprite. Multumesc pt clarificari. 😀
Sprite zice ca gafeaza
Dar mai si posteaza
La subiect si poezie
Ca lumea din mahala sa stie
Cum e cu o confesiune
De rezident pe bune.
Ca e greu, sunt nopti pierdute
Idei ce trebuie combatute
Zbucium mult, lipsuri destule
Intrebari existentiale.
Dupa examene finale
Va fi un medic specialist
Dar unul foarte trist
Caci din pacate tara mea
Nu-i ofera nimica.
Si uite asa el va pleca
Unde cu ochii va vedea
Intr-o tara cel va respecta.
De va ramane va fi greu
Nu o zi, doua, ci mai mereu.
Vlad nu te supara
Ca sub confesiunea ta
S-a adunat asa o lista
Uneori un pic cam trista
Cu comentarii si pe bune
Si pe langa, pot spune.
Dar zbuciumul tau
Il simtim aproape, zau.
Mai mult de o-mbratisare
Virtuala, insa mare
Un sfat sincer s-o urare
Nu putem sa ajutam
Ci doar sa discutam
Acest subiect delicat
Si foarte controversat.
Din mahala de vei pleca
Vom fi cuminti in lipsa ta
Si speram sa ne mai scrii
Proza, dar poate si poezii.
Hai ca inchei ca m-am lungit
Si un pic am obosit.
Iti mai urez, printre straini
Sa nu te simti ca intre spini.
😀
Nu aş merge aşa departe. Lumea mea îmi oferă enorm. Dacă din postul ăsta reiese ideea că aş trece printr-o criză, atunci e vorba mai curând de una personală decât de una a sistemului sanitar din România. (Aa, da, suntem în plină criză de sistem sanitar, dar nu neapărat despre asta era vorba în post). Nu consider că România trebuie să-mi ofere ceva. Nu am realizat nimica până acum care să-mi îndreptăţească asemenea pretenţii.
Moreover, nu plec nicăieri. Adică, poate o să călătoresc niţel, aşa de sanky, dar de plecat nu plec. Sunt mult prea sedentar pentru asta. În niciun caz nu plec din mahala, pentru că eu sunt mahalaua. Ar fi un fel de sinucidere.
Dar dacă zbuciumul meu îl simţiţi aproape, atunci cu asta blogul meu îmi depăşeşte orice aşteptare, şi vă mulţumesc mult. Uite aşa nu o să fiu un medic specialist foarte trist nicăierea.
Vlad,
Nici eu nu cred ca domnu’ ministru nu doarme noaptea de grija rezidentului roman. Sper insa sa adopte niste masuri. Nu din buna-credinta, ci din nevoie caci vom ramane fara medici.
Tot la stiri aratau ca in Comanesti a murit o femeie de 33 de ani la nastere. Si aratau si copilul de 9 ani care-si asteapta acasa mama. Pe mine m-a bufnit plansul.
Ziceau ca medicul ginecolog, singurul medic ginecolog, tocmai plecase acasa dupa o garda de 36 de ore. Pana si ziaristul relata ca ce a gasit acolo este o lipsa acuta de medici.
Sorry, se dublase postarea.
Da, am remarcat o schimbare de perspectivă asupra tragediei. La urma urmelor, dacă la mijloc ar fi fost doar nişte medici incompetenţi, relele viitoare ar fi fost simplu de prevenit.
🙂 tare poezia!
parca sunt intr-o asa visare, parca astept maine sa deschid ochii si sa-mi vad fereastra in locul usii si usa in locul mesei de la peretele din dreapta dulapului…pana ajung specialist…
pe de alta parte, s-ar putea ca toti sa fim indoctrinati cu imaginea deteriorata a medicului roman, comparativ cu cea a med din occident. poate ca stirile care ne lehamitesc la TV am ajuns sa le facem universul mintii noatre. poate ca frustrarile profilor le-am facut frustrarile noastre inca inainte sa pasim in cariera si ne-am lasat influentati/ modelati in sens negativ. poate acesta este unul din motivele pt care ne intrebam de ce mai stam pe loc. POATE ca asa a fost dintotdeauna in lumea medicala, dar noi vlastarii avem o prea superba viziune a vietii care e tulburata de…neputinta?
si atunci ce am putea face? confesiunea mea, pe langa confesiunile voastre e cuprinsa intr-o fraza care, mie, imi nduce mai multe raspunsuri: de ce m-am nascut in Romania?
am si impresia ca uneori e capcauni au faurit un plan de distrugere in masa a tot ce mergea bine in evolutia unei civilizatii si ca se vrea dinadins sa ne intristam.
gata cu postatul, ca iar gafez si-mi face Andreea o poezie cu dedicatie. 🙂 sau doru, “caci nu sunt prea practica, ci doar cu impresii naive de atarnat in cui.
Poate ai sa gasesti raspunsul aici.
http://www.dao.ro/club/povestiri/viziunea_asupra_lucrurilor/20
multumesc, dar, fara sa ma dau mare ca departe de mine gandul asta, chiar am vazut din frageda pruncie culoarea verde si fara vopseli, si fara ochelari cu rame verzi. fara culori speciale, ajutatoare.
dar nu la viata mea ma gandeam cand scriam sus, ci la o sumedenie de evenimente care ma trimit la intrebari existentiale, cum ar fi: ce voi lasa copiilor mei? culoarea verde a credintei ce moare incet, zilnic, in inima oamenilor de pretutindeni, oameni nomazi in palcuri risipite in cele mai periculoase uragane ale omenirii create de…vecinu fara capra fericita? rosu care-i strica si negru care-i impietreste? nu sunt mai diferita, dar daca nu ar exista Dumnezeu as crede ca traiesc o minciuna intr-o galaxie departe de definitii, o minciuna creata tot de omul lacom si fara satz.
citisem pe fuga comentariul lui WE la comentul meu si nu am apucat sa-i raspund, inainte sa fie sters: exista pe vremuri o floare-a-rusinii care crestea pe campii, libera la soare; azi, ea creste departe de civilizatie sau cultivata in gradini botanice, care si-a pierdut roseata naturala; e palida-alba. uite cum a ajuns natura sa ne “arate” ce facem cu indiferenta noastra, cu lipsa de constientizare, in toate domeniile. dar, pt simplul fapt ca floarea mai exista, chiar si alba, tot mai avem o sansa.( nu stiu daca am raspuns la subiect, posibil sa-mi fi fost somn ca tare ma mai consum in noul stagiu= imi place f mult 🙂