Una dintre momentele plăcute ale dimineţii este mersul cu autobuzul la serviciu. Pentru că e un autobuz mărginaş, e mereu gol, pot moţăi liniştit în scaun, sau pot termina capitolul de roman pe care îl începusem în seara precedentă. Sau pot să mă uit pe ecranul instalat în faţa autobuzului, în care spune care e următoarea staţie, să nu mâncăm în autobuz şi să taxăm biletul.
Azi de dimineaţă, pe ecran defilau imagini superbe. Un ţărm înspumat de ocean, la apus. Valurile de dune dintr-un deşert, printre care se strecoară o caravană. Câmpii verzi scufundate într-o ceaţă milenară, în jurul unui castel scoţian. O pădure incendiată de primul suflu al toamnei.
Şi deasupra imaginilor, pe post de titlu, scria: “Piaţa Sudului”
Mă consider, fără falsă modestie, un bun observator al frumuseţii înconjurătoare, chiar când aceasta face totul ca să se ascundă de ochii novici, dar recunosc că niciodată nu observasem peisajele alea în Piaţa Sudului. M-am dat jos din autobuz la staţia menţionată, şi am privit atent în jur. Nu era niciun ocean, dar parcă îi simţeam mirosul, amestecat cu cel al vânzătorilor de brânzeturi. Nici deşert, dar, deşi afară era destul de frig, linia orizontului tremura canicular către Şoseaua Olteniţei. Castelul de apă de dincolo de gardul spitalului 9. Şi tufişurile pe lângă bloc făcuseră muguri roşii.
Era, şi nu era ce văzusem pe ecran, în autobuzul 232. Ce artist, ce geniu a avut ideea asta, să transforme tot Berceniul în lumea largă şi sălbatică? Şi apoi să-l pună în autobuzul 232, dimineaţa, pentru mine şi pentru muncitoarele de la fabrica de biscuiţi?
Trecând pe lângă Big, am auzit clopotele dispozitivului montat de primarul de sector. Intonau “Scarborough fair”.
About The Author
Fain text scurt si cu un umor retinut si caustic.Fac parte din aceiasi specie de belitor cu ochii la vrajeli ce nu merg neam cu betoneala de la capatul de linie.Poate ca e prea gri afara pentru a iubi telemeaua din Piata Sudului.
Nu uita scuipatorul profesionist de samanta de floare.
Stai aşa că trebuie să stabilim un canon. E nevoie de cel puţin un cerşetor, un hoţ de buzunare şi o manea la telefon ca textul să fie cu adevărat ratbist.
Sau de răfuielile cu controlori. 🙄
Mie imi place de cate ori scrii frumos (ironic sau nu) despre Bucuresti, fiindca fiind eu nascuta aici, parca scrii pentru mine si mai ales in ciuda tuturor cunoscutilor mei, care o data nu s-ar abtine de la o vorba urata la adresa orasului 🙂 si mai zic eu ca mi-a prins bine sa ascult Scarborough fair asa de dimineata… norocosule, tu il asculti in fiecare zi vad 😀
Intotdeauna ne este mai la indemana sa ne criticam orasul si tara decat sa zicem o vorba buna, zilele trecute mi-am propus sa o las si eu mai usor cu critica si ironia, daca nu am ceva frumos de zis, sa tac!!! Dar am totusi o dilema, imi place foarte mult ironia, deci nu ma pot infrana aici!!!
Mi-e dor…
Nu de mult pe cand am trecut cu autobuzul prin East Liberty in drum spre Moriningside (si ce frumos nume Morningside …) am avut pentru o clipa senzatia ca sunt undeva pe Splai. Mai putzin Dambovita -dar era un pasaj prin care puteam sa mi-o imaginez curagand. Doar autobuzele nu necesita un efort de imaginatie: murdare, cu scaune rupte, cu calatori dubiosi si fara ecrane care sa iti anunte urmatoarea statie…Iar suspensiile – ei dupa cateva calatorii simtz cum ti se dezintegreaza coloana vertebrala…Asa cum imi amintesc eu RATB-ul tineretilor …
Dragii miei,
Nu ştiu dacă am vrut să pun ironie în postul meu. Cred că nu. Oricum, cred că aşa ar trebui citit (dacă ar trebui citit): fără interpretări ironice.
Annamari, doar de 2 ani sunt autobuzele astea mai noi. Dar sunt şi alea vechi, bine mersi, de ex. 220. Iar tramvaiele sunt etern la fel.
Superbă transfigurare a realului.
Ce frumos ar fi ca textul tău să aibă consecinţe…