Într-o vreme, scriam poezii. Nu îmi făceam iluzii cum că aş fi avut talent, ştiam că drumul până la statutul de poet e la fel de lung şi sinuos precum cel care duce la orice meserie. Ca să faci vers alb, trebuie mai întâi să ştii perfect formele clasice. Am citit cărţi groase de poetică, am studiat ritmurile clasice, hexametrul dactilic al lui Horaţiu, şi am emis şi nişte încercări anevoioase. (O parte pot fi citite la Agonia.ro. )
Însă de vreo 3 ani, nu prea mai scriu poezii. M-am întrebat de ce. Iniţial mi-am spus că o fi abandonul firesc pe care îl aduce timpul. Anestezia, oboseala “artistului din mine”. Am crezut chiar că o fi din cauză că, în principiu, sunt un om fericit.
Cred că mi-am dat seama, până la urmă, că niciodată nu m-am depărtat de poezie. De altfel, nici nu se poate, a zis-o Baudelaire, fără mâncare mai rezistă omul o lună, fără poezie – nici o zi.
Doar că acum, nu o mai scriu. Pentru că nu am cu ce. Mi-am mai dat seama că înclinaţia mea către formele clasice era altceva decât o ucenicie, era încercarea de a recupera o limbă pierdută. Limbile vii sunt de fapt moarte. Cuvintele lor mor constant, mereu cu o moarte mai aneantizantă ca precedenta. Uite cum forţez chiar acum gradele de comparaţie. Limbile moarte trăiesc, esenţiale, dar cu preţul morţii popoarelor care le-au inventat.
Nu mai scriu, pentru că poezia mea ar fi invariabil slabă, chiar dacă aş avea talent (şi probabil nu am), nu ar mai spune nimic. E greu să mai spui ceva cu vorbe în ziua de azi: emoţia cea mai sinceră e pe loc falsificată, suntem nişte ipocriţi malgré nous.
“Aş vrea să mă fi născut într-o vreme în care, ca poet, să pot cânta lucrurile doar enumerându-le“, spune Gide (Les nourritures terrestres). Sunt fericit, nu e zi în care să nu-mi iau porţia de poezie. Dar să scriu? Azi de dimineaţă, am văzut Luna. Era Luna mea, în vremea mea, deasupra vieţii şi sufletului meu, dar ce aş mai fi putut să spun despre ea, în afară de: “Azi dimineaţă, am văzut Luna”? Chiar în eventualitatea improbabilă în care aş fi descoperit vreo comparaţie sau vreo metaforă nouă (dar nu mai există demult metafore noi), care să impresioneze pe cineva, să imite emoţia pe care am simţit-o de dimineaţă (clasicii aveau dreptate, arta este imitaţie), descoperirea mea ar fi impus o nouă devalorizare a vorbelor, căci metafora ar fi devenit una veche.
Într-un fel, poezia scrisă este o crimă, iar poeţii, nişte nesăbuiţi. Eminescu nu trebuia să se nască, pentru că asta a atras după sine şi moartea lui Eminescu. Poeţilor, nu vă mai naşteţi!
Muzica e altfel. Ea e mereu nouă. E o mare taină. Într-o bună zi, o să renunţăm la vorbe, şi o să începem să cântăm. Asta dacă nu cumva vom reuşi să ne întoarcem la Început, când a fost Cuvântul.
