M-am săturat de negreala artei. Mi-e silă de beciuri şi catacombe, de secrete întunecate şi de psihanalize, de bizar şi de patologic, de claustrofobie şi sinucideri, de aleator, de băşcălie, de postmodernism, de pseudosupraparametarealism , de romantism, de sadomasochism, de intelectualism, de marele masturbator, de opiomani, de ruletişti, de picnicuri in cimitire, de maţe şi de oase, de îngeri decăzuţi, de violenţă, de legiunile de Hamleţi, de noaptea nesfârşită.
Cred că deja orice artă care cedează ispitei de tip introspectiv-psihopatologic e mai facilă decât nihilismul. E un fel de (auto)escrocherie. Aşa n-o să ajungem nicăieri.
De ce oare arta luminoasă e aşa de slab reprezentată? Mi-e dor de Horia Bernea. În anticariate anonime, hors-circuit, se mai strecoară câte o expoziţie a grupului Prolog. Fără să fie înţeles, Bizanţul e vândut prin talciocuri. Ca să ridice imaginea “culturală” a ţării, “Statul” investeşte în pure snobisme.
Desigur, rămâne graţia brâncoveană, liniştea măreaţă bucovineană, răsuflarea ancestrală a Maramureşului. Şi nişte morminte sfinţite. Datorită acestora mai trăim. Însă în microcosmosul burgheziei şi intelectualităţii româneşti ne pierdem vremea cu şmecherii scumpe şi mizilicuri culte.
