In noaptea a nouă sute douăzeci şi şasea din Kitab Alf Layla Wa Layla, ni se povesteşte despre călătoria extraordinară a unei prea frumoase fete în Infern.
Fata era o roabă a Emirului Credincioşilor, descoperită de muzicantul lui preferat, Abu Mohammad ibn al Nadim Es’haq ibn Ebrahim Museli (sau Isac din Mosul, pentru amici). Pe lângă faptul că era foarte frumoasă şi plină de nuri (nimic deosebit, toate roabele lui Harun Al Raşid erau frumoase şi pline de nuri), Tohfat al Kulub, căci ăsta îi era numele şi el se tălmăceşte prin “vraja inimilor”, avea un talent nemaipomenit în muzică. Un fel de Mozart feminin al Arabiei Fantastice. Îl întrecea cu mult pe vestitul ei maestru, Isac. Muzica ei senzuală şi nepământeană o adusese în poziţia de favorită a califului, mai presus chiar şi de Sett Zobeida, prima soţie, şi, ce e şi mai şi, atât de mare era farmecul ei încât aceasta din urmă uitase şi de gelozie.
Povestea n-are o intrigă nemaipomenită, dar tocmai asta e lucrul interesant la ea. Într-o noapte, Tohfat al Kulub, rămasă singură în iatac, califul fiind în vizită la prima lui soţie de care îl legau obligaţiile, ia lăuta (al ud, anticul instrument semit fără de care poate n-ar mai fi existat pianul) şi prinde a-şi însoţi glasul sublim cu mângâieri îngereşti şi amoroase de strune. În iatac însă mai e cineva, un bătrân cocoşat care dansează vrăjit. Or moşneagul respectiv nu e om de rând, el e însuşi Iblis, zis şi Şaitan, îngerul decăzut, staroste peste toţi dracii şi ginii din Ginnistan. Fata se întrerupe, speriată, dar Iblis îi vorbeşte cu blândeţe, îi mărturiseşte admiraţia lui infernală, dar mai ales că înăşi regina iadului, Kamariya (o Persefonă arabă?), s-a îndrăgostit lulea de ea şi de cântul ei, şi că nu mai poate suporta să n-o vadă. Aşa că Iblis o ia pe Tohfat (cu acordul acesteia) şi o duce în întunecatul regat al ginilor răzvrătiţi. (Aici aflăm un amănunt fără legătură cu discuţia noastră de azi, dar interesant: anume că porţile de acces către lumea de dincolo sunt mai ales vespasienele, dar şi fântânile cu havuz).
În Ginnistan, i se face o primire fastuoasă, palatul lui Iblis e în straie de sărbătoare, toţi dracii şi ginnii au renunţat la aparenţa lor monstruoasă, luând chipuri umane, iar între ei tronează preafrumoasa Kamaryia. Tohfat leagă pe dată o tandră prietenie cu aceasta, apoi se aşează la ospăţ. E rugată să cânte. Se supune, şi îi aduce la lacrimi pe gini cu muzica ei (e drept, îşi exprimă emoţia în stilul lor drăcesc, îşi aruncă picioarele în sus şi ţipă, de ex.), apoi le spune poveşti minunate, un fel de bestiar lung şi plin de tâlc, cu flori şi păsări simbolice. În final, îşi exprimă foarte cuviincios dorinţa de a se întoarce pe Pământ. Cu mare regret, Iblis şi Kamaryia nu se pot opune, dar mai înainte Iblis (care îl învăţase câteva trucuri chiar pe Isac din Mosul, pe vremuri), ca dar, o învaţă pe Tohfat un mod muzical nou şi nemaiauzit, şi îi eliberează un document, scris în slove kuffi aurii pe o piele de cocoş, prin care se certifică supremaţia absolută a fetei în lumea muzicală umană şi neumană (e învestită “Regină a Păsărilor). Iar Kamaryia îi cere permisiunea de a-i face din când în când tainice vizite nocturne…
Apoi Iblis (fie el afurisit în veci) o ia în cârcă pe Tohfat al Kulub, Vraja Inimilor şi Regină a Păsărilor, şi o duce înapoi în iatacul califului. Urmează bucuria regăsirii, etc. Gata.
De ce v-am repovestit această noapte arabă? Ea frapează prin extraordinara docilitate a diavolului însuşi şi a suitei lui, faţă de talentul artistic. Prin asta e frumoasă şi pilduitoare povestea. Pentru frumuseţe, nu există graniţe, nici fireşti, nici supranaturale. Demonii sunt îmblânziţi de muzica unei femei, devin umani, şi nici măcar Sett Zobeida nu poate fi geloasă. Iblis este atât de rafinat, încât nu uzează nici de forţă, nici de isipită, ca să reţină minunea în regatul lui. Nici un act de agresivitate sau de viclenie din partea iadului spectator fermecat, iată un armistiţiu remarcabil.
Nu am întâlnit nicăieri un argument mai convingător (şi el însuşi frumos) pentru artă, şi pentru puterea ei aducătoare de pace. Poate, in negocierile arabo-palestiniene sau arabo-americane sau whatever, s-ar putea încerca aducerea unor muzicanţi în pauzele de cafea. Oricum nu e nimic de pierdut.
