Logodnicul mort: o paralelă.

Vă povesteam că mi-am luat delicoasele Poeme Barbare, ale lui Leconte de Lisle. Chiar în aceeaşi zi, în metroul ce mă ducea acasă, am deschis cartea la întâmplare şi m-am delectat cu poemul Christine. O să fi şi eu barbar şi o să îl povestesc (pe scurt): Christine, o tânără fată, căreia i-a murit logonicul, se alină cu sfâşietoare plânsete. Qu’à cela ne tienne, logodnicul, îmbrăcat doar într-un giulgiu subţire, vine să o viziteze într-o noapte. Se iubesc până în zori, şi stau şi de vorbă (ce relaţie armonioasă!). De exemplu, logodnicul zice că, atunci când logodnica plânge, în coşciugul lui plouă cu sânge; atunci când ea râde, coşciugul se umple cu petale de roze. Deci, să râdă, şi să nu dispere, că se vor revedea în eternitate.
Chiar şi morţii trebuie să plece cu noaptea în cap, nu numai angajaţii. Fata îl conduce pe drumul către cimitir, şi ia o hotărâre. Ajunşi la locul de veci, tânărul vrea să îşi ia rămas bun, dar fata i-o ia înainte şi coboară în groapă. Vrea să stea cu el, veşnic, în braţele lui reci. Happy end:
” Et, depuis ce jour, sous la croix de cuivre,
Dans la même tombe ils dorment tous deux.
Ô sommeil divin dont le charme enivre !
Ils aiment toujours. Heureux qui peut vivre
Et mourir comme eux !”

Poema m-a dus cu gândul imediat la cea omoloagă, din literatura română. Aceasta din urmă nu e nici pe departe la fel de optimistă ca varianta lui Lisle. Probabil că v-aţi dat deja seama că mă refer la “Deschide, gropare, mormântul”, a Romicăi Puceanu. Acolo, povestea începe când logondicul cere groparului să-i deschidă mormântul, să-i dea giulgiul la o parte şi să-i scuture de praf oasele, jurându-se în schimb că n-o să zică la nimenea. Apoi, scheletul îndrăgostit se duce să-şi viziteze casa părintească, şi, mai important, logondica. Mortul a văzut foarte multe femei venind la cimitir, la mormintele soţilor, iubiţilor, părinţilor, etc., şi, clarvăzător ca orice răposat, ştie că nici măcar una nu e fidelă . Însă asta nu contează, iubirea lui e mai presus de orice, iubirea lui va învinge. Aşa crede el.
Bineînţeles că destinul nu poate fi învins. Logondica e în braţele altuia. Strigoiul se întoarce la cimitir, roagă pe gropar să aducă deasupra lui un munte, şi se dăruieşte liniştit viermilor.

Nu e singura paralelă pe care am putea să o facem. Am putea compara strigoiul din cântecul Romicăi cu Luceafărul, care, dispus să renunţe la nemurirea lui pentru a fi cu cea pe care o iubeşte, se trezeşte înşelat. În timp ce logondicul din mormânt e dispus să renunţe la condiţia lui de mort, doar ca să-şi mai vadă logondica. Şi se trezeşte înşelat.

Hyperion nemuritor, mort clarvăzător, nu contează: toţi sunt neputincioşi în faţa misterului şi motivaţiilor feminine, asta e morala pe care am putea să o tragem.
Totuşi, eu aleg stilul mai optimist al lui de Lisle, întotdeauna mă binedispun versurile lui. Mă duc chiar acum să o citesc pe aia în care bătrânul rege îşi decapitează nevasta. Haha, sacré parnassien, va!

Note:
Poezia Christine de Leconte de Lisle poate fi citită pe excelentul site http://poesie.webnet.fr/, unde se găseşte aproape toată marea poezie franceză.
Cântecul “Deschide gropare mormântul”, cântat de Romica Puceanu, e găzduit de site-ul Asociaţiei Rromilor Căldărari (Nomazi).
Mai multă Romica Puceanu şi o grămadă de minunăţii, pe site-ul doctorului Garfias (desoperit de Tapir, căruia îi mulţumesc).