Iubire colorată

Tratatul despre iubire, despre care cândva voi scrie că l-am scris, ar trebui să aibă şi un capitol dedicat diverselor teorii şi încercări de sistematizare elaborate de predecesorii mei.
În acest post voi vorbi despre teoria iubirii aşa cum o vedea acum vreo 30 de ani sociologul şi amorologul John Alan Lee. Mi s-a părut suficient de drăguţă pentru a fi rezumată aici; cât despre valoarea ei de adevăr, vă las pe domniile voastre să judecaţi.

Teoria lui Lee începe printr-o analogie. Spune că putem asemui iubirea cu culoarea. (Prin asta spune, implicit, că iubirea este o noţiune simplă, ireductibilă şi inexplicabilă printr-un sistem mai simplu, şi cu asta sunt de acord, cum am mai spus-o în aproape fiecare fragment de Prolegomene rătăcit pe aici. Nu poţi defini roşul sau albastrul, ele se autodefinesc – la fel şi iubirea.)

Lee îşi împinge analogia mai departe: aşa cum există mai multe culori, tot aşa există mai multe iubiri. Culori primare – iubiri primare, culori secundare, rezultate din combinarea primelor – iubiri secundare. Culmea drăgălăşeniei, Lee îşi botează tipurile de iubire cu nume greceşti. Să vedem care sunt acestea.
Modurile primare de iubire sunt cele ce urmează.

1) Eros: iubirea pasională, îndrăgostirea fulgerătoare, incipit vita nuova a lui Dante. Dragostea ca ideal încarnat. Iubita/iubituldin vis, în viaţa reală. Lee ne spune că, după cum ne temeam, această iubire nu durează mult, şi se transformă în cel mai bun caz în storge, despre care vom vorbi imediat. (Dante, Petrarca, sunt excepţii livreşti). De asmenea, că oamenii care nu au idealuri, sau nu visează prea mult, au şanse mici de a experiementa erosul, dar pot oricând suferi un al tip de iubire.

2) Storge: aceasta este afecţiunea care se coace încetul cu încetul între oameni care se cunosc demult. Nu arde cu flacără mare, nu avem declaraţii sublime şi sinucideri wertheriene. Se bazează pe interese comune. Stă la baza familiei şi a societăţilor tradiţionale; e din ce în ce mai greu de găsit astăzi, pentru că presupune un timp şi o stabilitate de care viaţa modernă duce lipsă. Practicanţii de storge nu sunt interesaţi de istorii şi teorii ale iubirii. aşa că puteţi să-i bârfiţi, dacă doriţi; nu vor citi această însemnare.

3) Ludus, sau iubirea fluturelui ce zboară din floare în floare. Casanova, Don Juan, Johan Seducătorul, et compania. Atenţiune, deşi mult condamnată de societate şi admirată în ascuns, această dragoste nu este neapărat superficială , din contră, e o dragoste dreaptă, pentru că nu e exclusivă, nici arbitrară. Shelley, citat de Lee, zice:

“I never was attached to that great sect,
Whose doctrine is, that each one should select
Out of the crowd a mistress or a friend,
And all the rest, though fair and wise, commend
To cold oblivion, though it is in the code
Of modern morals. . . .”

Plecând de la aceste trei moduri primare de a iubi, putem face combinaţii, obţinând iubiri secundare. Acestea, deşi provin din elementele primare, capătă caracteristici noi, inexplicabile doar prin elementele componente.
Printre modurile secundare de iubire, se numără:

– mania, rezultată din combinaţia lui eros cu ludus. E o dragoste pârjolitoare, posesivă, obsesivă, foarte intensă, dar paradoxală în sensul că persoana iubită poate nici să nu îţi placă. Se transformă adesea în ură. Cică ar fi frecventă la vârste tinere, ca primă iubire, şi nu ar trebui dispreţuită, căci e dovadă a potenţialului nostru uriaş de a iubi. Mai apare şi la vârste mijlocii, în prag de bătrâneţe, semn că sufletul nicicând nu se predă, sau semn al disperării că vom muri şi nu vom mai iubi.

–pragma, care se naşte din împreunarea lui ludus cu storge. Pe scurt, amantul zboară din floare în floare, dar nu din impulsul său lăuntric de amant, ci pentru că nu găseşte “din prima” un partener care să îndeplinească condiţiile pentru storge (interese comune, etc.) Detaşarea din ludus, focul molcom din storge.

–agape, la intersecţia dintre eros şi storge. Cel mai rar întâlnit tip de iubire (conform lui Lee). E iubirea angelică, dezinteresată, total altruistă. Iubirea bulgăraşului lui William Blake. Ar putea fi asimilată cu iubirea creştină. Astfel, agape e cel mai frecvent o datorie, mai mult decât o emoţie. E o dragoste cu principii. De exemplu, Sf. Augustin spune că trebuie să folosim pasiunea intensă şi fără egal a erosului în singura direcţie care merită, şi anume către Dumnezeu. Dificultatea unei afecţiuni dirijate se vede, cred eu, cu ochiul liber. Latura emoţională e rezervată oamenilor desăvârşiţi, sfinţilor, poate.

Există multe alte combinaţii, după John Alan Lee. Iei cu linguriţa cantităţi diferite din cele 6 moduri de iubire, şi posibilităţile sunt nelimitate.

Deşi mi-a făcut plăcere să citesc această teorie colorată a iubirii, eu unul nu pot fi de acord cu ea. Experienţa şi studiul m-au învăţat că există un singur fel de a iubi. Diferenţele aparente vin poate de la ochelarii coloraţi pe care ni-i conferă o societate tarată de discriminări şi obsedată de jocul clasificărilor şi cateogorisirilor. Cea mi vizibilă eroare a teoriei e că nu face referire decât la cazul particular al iubirii “romantice”, efectuând deja un selection bias grav (deşi face diverse generalizări în ceea ce priveşte agape). După cum am arătat în capitole precedente, între iubirea “romantică” şi cea “prietenească” nu există diferenţe de esenţă, toate tind către acelaşi punct. Ori, sistema domnului Lee păleşte, dacă nu cumva se prăbuşeşte, dacă încerci să o aplici prietenilor. Sau obiectelor pe care le iubeşti, sau cântecelor, poemelor, copacilor, anotimpurilor, viselor, lucrurilor inexistente, ţie însuţi/însăţi, etc.

Dar de drăguţă, e drăguţă.