Trei capete

Spre sfârşit, din Fereidun, marele erou de altă dată, nu mai rămăsese decât un moş scofâlcit care discuta toată ziua cu trei capete mumificate, dintre care două erau puse în băţ, al treilea stând într-un sipet.
Avea peste cinci secole, totuşi suprinzătoarea sa longevitate nu-l păcălise, cum îl păcălise pe strămoşul său, Geamşid, care, depăşind şapte sute de ani pe tronul Universului, şi-a închipuit pentru o clipă că ar fi Dumnezeu, ceea ce i-a fost fatal. Nu, Fereidun ştia prea bine că nu e altceva decât un om exagerat de bătrân, şi mai ştia că asta nu are nici o importanţă, căci, după cum avea să remarce peste mii de ani Marcu Aureliu, viaţa lungă nu înseamnă nimica, tot ce avem e clipa prezentă, adică trei capete fără trup, iubite şi urâte deopotrivă.

Fereidun intrase în legendă cu cinci secole mai devreme, când îl detronase pe cumplitul şah Zohhak. Pe lângă faptul că era cumplit, Zohhak era şi foarte urât: avea trei capete, toate oribile, ceea ce, alături de vârsta exagerată, contribuia la teoria că nu era om, ci drac. Totuşi originile lui erau bine mersi omeneşti, fiind fiul unui crescător de vite. În urma unei tranzacţii dubioase cu căpetenia dracilor, Ahriman Eblis Satan Etc., care îi sărutase umerii, îi crescuseră din aceştia două capete de şerpi, ceea ce nu îi ameliora lui Zohhak fizicul ingrat, unde mai pui că, pentru a nu fi torturat de şerpii imposibil de rezecat din propriul corp, trebuia să le dea zilnic de mâncare creieri de om. Dar, mă rog, presupun că lui Zohhak i-a convenit, fiindcă în schimb a primit nemurirea şi puterea politică. După o mie de ani, sângeroasa sa oaste, altcătuită din oameni şi demoni, a fost înfrântă de poporul răsculat, sub comanda lui Fereidun. Fereidun nu l-a omorât pe Zohhak (oare fiindcă nu putea? nu se ştie), în schimb l-a dus undeva pe un munte unde l-a legat cu lanţuri, unde este torturat şi astăzi de propriile lui capete, disperate de lipsa tocanei de creieri. (Şi da, acest motiv tot revine prin toate mitologiile, şi indoeuropene, şi semite).

Ca să mai scurtez povestea, a urmat o domnie lungă şi îmbelşugată, etc, care la un moment dat s-a soldat cu un război fratricid, anume între cei trei fii ai lui Fereidun, care, aţi ghicit, au murit tustrei, decapitaţi, mai întâi ăla micu, Iradj, de mâna ălora mai mari, apoi ăia mai mari, răzbunaţi de Manucehr, fiul lui Iradj. După care, Fereidun, extraordinar de bătrân, i-a cedat domnia lui Manucehr, şi s-a retras pentru tot restul zilelor într-un serai pustiu, având ca unic alai cele trei capete moarte, cu care discuta din când în când, plin de amărăciune şi lacrimi.

Acuma, habar n-am dacă e doar o coincidenţă, dar, citind cărţoaiele astea străvechi m-a frapat simetria destinului lui Fereidun. A început cu victoria împotriva a trei capete sinistre, s-a terminat cu trei capete de mort, ale fiilor lui mult iubiţi. Mă tot scarpin în creştet să găsesc o morală în această chestie. Poate reuşiţi domniile voastre.